Masa

În mănăstirea Vatoped, masa se servește de două ori pe zi: dimineața, după liturghie, în jurul orei 8:30 și seara, după vecernie, pe la 18:30. Trapeza este situată vizavi de biserică iar intrarea se face la un anumit semnal al clopotelor. De altfel, întreaga activitate din zi sau din noapte, de rugăciune sau de muncă este specificată într-un fel anume prin sonoritățile și tempoul clopotelor. Intrăm într-o sală mare sub formă de cruce, cu mese și scaune săpate în piatră, din porfir, vechi de peste o mie de ani. Aflăm într-un târziu că aceste mese sunt recuperate și aduse aici de la celebra Mănăstire Studion, din Constantinopol. Pe pereți, frumoase și vechi fresce biblice ce mențin o atmosferă tonică, de identificare și respect față de un trecut care ne-a determinat pe noi, cei prezenți, să fim acum la un loc. Sunt cam o sută de monahi și cam toți atâția pelerini, având fiecare câte un loc la masă. Cum spuneam, în ciuda unei aparente desfășurări întâmplătoare, toate aspectele unei bune primiri și conviețuiri sunt sub un atent control. Amplasarea se face în conformitate cu o regulă pe care o ghicim la fața locului: înspre susul crucii se așează starețul alături de alți monahi sau invitați de vază, apoi vin monahii de rând și pelerinii preoți după care, spre baza de „jos” a crucii, sunt așezați pelerinii laici orânduiți după nici un fel de criteriu. Fiecare se așează unde este un loc liber, fără să caute relații de proximitate de vreun fel sau altul, cu atât mai mult cu cât la masa - ce nu durează mai mult de 40 de minute - nu se vorbește sau se transmit amabilități, ci se mănâncă. Mesele sunt deja aranjate, pline de bucate, fiecare mesean având la dispoziție farfuria, paharul și setul de tacâm - toate din inox. După rostirea rugăciunii și a binecuvântării, luăm loc și ne înfruptăm din rodul pământului, al locului. Câțiva monahi veghează printre meseni ca toți să aibă ceea ce le trebuie. În tot timpul agapei frățești, de la un frumos amvon, un părinte citește ceva dintr-o carte, din care nu înțeleg nimic (pentru că e în grecește), dacă e să mă restrâng la glăsuire, dar înțeleg totul când mă raportez la context, la gestică, la metalimbaj.

Cam ce se mănâncă pe aici? Tot ce hărăzește darnica natură, mai puțin produse animaliere și derivate ale acestora. În special, legume și fructe proaspete, cultivate la fața locului. Uneori pește sau fructe de mare, de obicei la sărbători. Hrana este așezată toată, dintru început, pe întinderea mesei. Avem parte de o mâncare principală, așezată într-un platou mare, iar în jur stau laolaltă măsline - de un gust unic, roșii, castraveți, ardei grași sau lungi, ceapă, pâine de casă, diferite fructe, apă, o sticlă de vin (dimineața). Pe cât de plăcută e mâncarea, pe atât e de suficientă și îndestulătoare. Trupul nu este obidit prin insuficiența hranei, cum s-ar crede. Tocana de vinete, agrementată cu roșii, ceapă, ulei de măsline și nu știu ce mirodenii, care ni s-a pus în față de două ori, în cele câteva zile de adăstat aici, este cea mai bună pe care am mâncat-o vreodată. Cine mănâncă așa ceva nu mai poftește cărnuri de nici un fel.

Momente de socializare

Ieșirea din trapeză își are tâlcul ei. Când zgomotele tacâmurilor s-au mai liniștit, survine rugăciunea de mulțumire de la sfârșit. Mai întâi, ies cei „înalți”, urmați de monahi, de preoți și, pe urmă, de pelerinii ce s-au așezat mai întâi. Numai că „înalții” stau la ieșire și binecuvântează pe mesenii ce ies din trapeză, în semn de prețuire și smerenie față de norodul ospețit. E o onoare să fii binecuvântat, la ieșire, de starețul mănăstirii, Efrem, un bătrânel mic de statură, cu barbă de vechi patriarh, din a cărui privire răzbate îngăduință, hotărâre, pricepere la oameni și bună cunoaștere a toate câte sunt.

Momentul următor se desfășoară în piațeta delimitată de biserică și trapeză, durează câteva zeci de minute și se constituie într-o ocazie de socializare cu cei din preajmă. Se adună mai multe persoane la un loc, se fac cunoștințe, se întind mâini, se recunosc persoane chiar din zona din care provii, se lansează mici dezbateri ad-hoc, se schimbă opinii, puncte de vedere. Ne întreținem preț de câteva minute cu doi tineri ruși, din Moscova, un student în psihologie și un doctorand în pedagogie, profilat pe educația copiilor cu nevoi speciale. Le spunem de unde suntem - din vechea capitală a Moldovei, cea întreagă – dar par a nu înțelege că a existat așa ceva, continuă să creadă pe mai departe că ținutul cu pricina e un fost teritoriu sovietic, ne lăsăm păgubași în a da explicații suplimentare, ce mai contează aici astfel de detalii istorice și geostrategice…

Monahii nu sunt rupți de lume. Din unele discuții îmi dau seama că, privitor la esențe și ce este mai relevant, ei sunt la curent cu toate și cu tot. Chiar dacă nu citesc jurnale, nu au acces la internet, au o vedere mai bună asupra evoluției lumii și a evenimentelor. Cine crede că informația veritabilă e de găsit pe toate cărările - se înșeală. Chiar dacă tehnologiile actuale fac aparente minuni (în ce privește imediatitatea și ubicuitatea știrilor), ideile transmise din gură în gură, din minte către minte, de la suflet la suflet sunt mai autentice și mai apropiate de realitate. Pentru că realitatea întru care se trăiește aici este una a perenității valorilor, a validității experiențelor de secole, a unei pregustate și învecinate veșnicii.

Norodul din curte pătrunde din nou în biserică, este grupat pe nații, fiecare grup beneficiind de explicații în propria limbă de la călugări ce provin din țările respective și care dețin o impresionantă expertiză cultural-istorică. Suntem invitați mai apoi să ne închinăm la sfintele odoare ale bisericii și la icoanele cu statut deosebit. În Mănăstirea Vatoped pelerinii pot găsi mai multe icoane considerate făcătoare de minuni și sfinte moaște precum brâul Maicii Domnului, de culoare neagră, două cruci de la împăratul Constantin, făcute după modelul care i s-a arătat pe cer, înainte de a începe lupta cu Liciniu, capul Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat, paharul (Jaspis) oferit de Manuel Comnenul-Paleologul, un deget al Sfântului Ioan Botezătorul, mâna Sfântului Grigorie Decapolitul, dăruită de doamna Maria, soţia lui Şerban Cantacuzino. Biblioteca din Vatoped este cea mai bogată din Sfântul Munte. Pe lângă cărți teologice sunt si multe manuscrise de mare valoare istorică si arheologică (634 manuscrise grecești - dintre care cam jumătate pe pergament, 150 cu cântări bisericești si o serie de manuscrise în limba slavonă).

Alte secvențe

Luăm seama că sunt mulți români pe aici, pelerini dar și monahi. Aflăm de la un teolog ieșean, absolvent de master, că în preajma mănăstirii, la câțiva kilometri, în inima munților, străjuiește o chilie românească, cea a Sfântul Ipatie, care ține, administrativ vorbind, de Vatoped. Chilia durează de prin veacul al XVIII-lea și a fost locuită permanent de viețuitori români. După Sfânta Liturghie de a doua zi, pornim la drum, cu rucsacul în spate, prin cele drumuri și poteci, printre  arbori și stânci spre locul cu pricina. Admirăm pe drum plantațiile de meri, peri, măslini și ce or mai fi fost și nu ne vine să credem de minunea ce o vedem: atâta rod bogat într-un ținut atât de sterp. Pădurile Athosului nu sunt atât de pitice, cum s-ar crede, ci destul de umbroase cu arbori într-adevăr mediteraneeni, printre care și chiparoși, dar înalți și destul de stufoși, plini de liane și aducători de răcoare, mai ales dacă se asociază și cu un râuraș, cum a fost și în cazul nostru. Ajungem la acest schit care este un fel de ansamblu gospodăresc, cu biserica integrată între mai multe odăi, de altfel bine întreținute, ce dă o notă de intimitate și tihnă (de altfel, călugării erau în orele de liniște, de după masă). După ce ne închinăm la icoanele din bisericuță, ne primește și ne omenește egumenul acestui așezământ, părintele Ignatie, un tânăr călugăr cu legături puternice față de Iași, unde a și studiat, și care nu a părăsit Sfântul munte de cel puțin treisprezece ani. În timp ce pregustăm în cerdac ouzo-ul și gustosul rahat tradițional, admirăm frumoasa grădină cu vii, roșii, castraveți și alte legume, ivită, prin râvna celor câțiva monahi, în inima pădurii. Trecem în revistă fapte, întâmplări, oameni care sunt sau au trecut pe aici sau trăiesc la mare distanță, în țară. Încă o dată ne dăm seamă cât de bine este informat și ce detalii semnificative deține despre lume, despre sine, despre alții. Ne despărțim nu după ce ne înfruptăm cu câte o cană de apă rece din „izvorul cu dar”, al Sfântului Ipatie, străjuit de stânci, arbori și călugări rugători.

Sunt pe un vas absurd, un fel de schelet alcătuit din fiare întortocheate și ruginite, ce se confruntă cu valuri și cu ape. Scripeți, pârghii și rotative smuncite fac ca mașinăria să trepideze, să plutească când la suprafață, când pe sub ape. Lume multă, necunoscută, dar și un prieten drag, ce se prevală și îl înghit apele. E slab și neputincios, chiar dacă părea, până în acel moment, că știa a înota, bravând destul de mult. Îl țin sub observație și nu vreau să îl înghită valurile. Poate că de aceia mă reped, îl prind, și încerc să-l țin la suprafață, să îi dau puteri. E între viață și moarte, dar nu mă las. Îl îmbrățișez și încerc să îi dau din ultimele mele forțe. Urmează un zvâcnet dureros, venit parcă din iadul cel mai adânc al chinurilor lumii, pentru că nu mai realizez dacă el și eu mai suntem în viață…  Mă trezesc. În semiîntunericul camerei îmi dau seama că realitatea e alta și mă bucur nespus pentru asta. Companionul meu doarme liniștit, cu fața în sus, pe patul de alături. Slavă Domnului, nu a fost decât un vis! Alunec domol, mai apoi, în somnul meu.

Ieșirea

Întoarcerea se face în aceeași bună ordine și tocmeală și pe aceleași căi ca și venirea. Îi studiezi pe pelerinii din vapor și încerc să deslușesc ceva semne de primenire. Nu sesizez aceeași efervescență pe care ar fi avut-o niște turiști de rând care au bifat încă un punct în palmaresul lor umblător. E o atmosferă calmă, interiorizată, așezată, ușor vibrantă, fapt ce mă duce cu gândul că valorile veritabile nu se adaugă instantaneu și nu se declamă pe față. Cu siguranță că ceea ce s-a întâmplat cu fiecare în aceste zile se va așeza treptat și va dospi mai multă vreme până ce fapte și comportamente individuale vor fi reanalizate și transfigurate de experiența tocmai avută. Mă uit la companionul meu care are aceeași vervă de a reține în aparatul de fotografiat, de această dată, jocul zglobiu și inteligent al delfinilor ce însoțesc de la o vreme nava. Observ la el, în plus, că poartă cu mândrie centura athonită și culionul ce tocmai și le-a achiziționat de pe insulă. Iar eu sunt încă tulbur și nu îndrăznesc să fac o evaluare…

Drept pentru care eu, nevrednicul pelerin, pun punct acestor modeste consemnări, neavând altceva a mai adăuga, deocamdată.