Ce este Ortodoxia?

Puncte de vedere

Ce este Ortodoxia?

Duminica aceasta este numită Duminica Ortodoxiei. Dar oare de ce este atât de importantă Ortodoxia, ca în cea mai importantă perioadă de asceză a anului liturgic, Biserica să-i închine prima Duminică? Simplu spus, ea este Adevăr şi Iubire. Aflarea lor nu se face însă fără post şi rugăciune. 

Cea mai scurtă definiţie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru că Ortodoxia nu poate fi altceva decât dragoste. Şi cu asta s-ar încheia acest text. Dar mă gândesc la faptul că sunt şi cititori care ar dori să afle de ce este aşa şi nu altfel sau cum se ajunge la această idee. Lor am să mă adresez în continuare.

Termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca mulţi alţi termeni uzitaţi în limba română: „orto” = drept şi „doxa” = opinie, slăvire. Ar însemna, deci „opinie dreaptă” sau “dreaptă-slăvire”. Termenul apare însă, în istorie, ca o reacţie la adresa unor devieri de la o anumită normă sau un anumit adevăr. Din această perspectivă, sunt multe „ortodoxii” religioase în lume: evrei ortodocşi, islam ortodox, budism ortodox şi, desigur, creştini ortodocşi.

Ca să înţelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde şi la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectării unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politică ortodoxă (nu demagogică), justiţie ortodoxă (nu funcţionând aleatoriu şi după interese), construcţii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „meşteri” urechişti) şi, de ce nu, creştere ortodoxă a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). În opoziţie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie „metode neortodoxe”, care se referă la diverse practici nefireşti. Desigur, în toate aceste cazuri se exclude conotaţia religioasă a termenului.

În creştinism, termenul apare în denumirile oficiale după Marea Schismă, în spaţiul Bisericii Răsăritene din Bizanţ, cu o cultură preponderent greacă, ca o încercare de delimitare faţă de Biserica Apusului, denumită ulterior Biserica Catolică („catoliki” în greceşte înseamnă „universal”). Apoi, termenul a fost preluat şi de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, în secolul V s-au desprins primele din Biserica Primară, la Sinodul IV Ecumenic, şi se mai numesc şi Biserici Ortodoxe Orientale (Coptă, Siriacă, Etiopiană, Armeană Apostolică etc.). Pentru a păstra distincţia faţă de Biserica Ortodoxă Răsăriteană şi credincioşii acesteia, numiţi ortodocşi greci, credincioşii acestora se numesc ortodocşi copţi, ortodocşi sirieni, ortodocşi armeni etc. Prin urmare, în spaţiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu şi pe următoarele, ceea ce modifică prin lipsă învăţătura lor în raport cu Ortodoxia greacă.

În spaţiul românesc, Ortodoxia creştină greacă este reprezentată în mod majoritar de Biserica Ortodoxă Română. Mai există şi alte Biserici Ortodoxe surori, ale minorităţilor naţionale, ce aparţin altor Patriarhii: rusă, ucraineană, bulgară, sârbă. Cu certitudine însă, putem observa că România este nu numai un important punct geo-strategic între Est şi Vest, ci şi o zonă de interferenţă a Răsăritului şi Apusului creştin: dacă spre est predomină minorităţile răsăritene, în vest predomină minorităţi ale Catolicismului şi Protestantismului.

Dar denumirea nu face decât să reflecte principiul de existenţă al Bisericii. Ortodoxia urmează, de-a lungul istoriei, cuvântul Mântuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa!”. Este vorba despre un mod de viaţă care presupune trăirea Adevărului-Hristos, adică a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineşte esenţial prin trăirea plenară în adevăr a comuniunii de iubire atât cu Dumnezeu, cât şi cu aproapele. Acesta este, în realitate, Biserica („ecclesia” = adunarea poporului), adică o împreună-adunare în jurul lui Hristos Cel Viu în Trupul şi Sîngele Său, exact ca la Cina cea de Taină. De aceea, nu există individualism sau egocentrism în Ortodoxie.

Cum însă individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente în existenţa umanităţii, trebuia găsită o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, încă din epoca Bisericii primare, instrumente care să ajute la păstrarea scopului esenţial. În mare, acestea se împart în dogme şi canoane.

S-ar putea ca aceşti termenii să displacă unor cititori. La prima întâlnire cu ei şi eu am fost contrariat. În realitate, ei nu conţin nimic neplăcut, dar asta o afli după ce studiezi un pic problema. Poate că dogmatismul şi legalismul sunt adevăratele neplăceri, nicidecum dogma sau legea. Să ne apropiem deci, fără teamă, spre a înţelege mai multe.

Dogma reprezintă învăţătura Bisericii („dogma” în greacă desemnează opinia, părerea, punctul de vedere). Ca enunţuri, dogmele au apărut din necesitatea de a exprima clar şi sintetic învăţături cu privire la modul de vieţuire ortodox dar, atenţie, doar ca reacţii la denaturările asupra Adevărului revelat de Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formulează „opinia corectă” a Bisericii asupra chestiunilor de credinţă. Prin urmare, deşi unora le displace existenţa acestui termen, dogma nu poate fi atacată pentru că ea nu este altceva decât răspunsul Bisericii la tendinţa de denaturare a Adevărului.

Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discuţie, ci este concluzia într-un proces de lămurire a Adevărului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare şi minciună. Aşadar, odată lămurită o problemă, n-ar fi un nonsens să încerci să o pui iar în discuţie? Aceasta nu pentru că n-ar fi utilă discutarea ei, ci pentru că avem de-a face aici cu principii valorice de existenţă a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile şi aplicabile. Tot ceea ce stă în puterea noastră este fie să le recunoaştem şi să le acceptăm, fie să le ignorăm. Iar aici, dogma ne ajută esenţial, nominalizând aceste principii. Câteva exemple: existenţa Sfintei Treimi, întruparea lui Hristos, unirea celor două firi în Hristos (nerecunoscută de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinţa Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfinţilor etc.

Însă nu este suficient să identificăm principiul valoric. El trebuie trăit, căci comuniunea şi iubirea nu sunt doar teorii pe o hârtie, ci fapte concrete de viaţă. Dar, cum spuneam, subiectivismul pândeşte, aşa că a defini Iubirea poate părea greu, însă cu mult mai greu este să trăieşti corect Iubirea, în viaţa de zi cu zi. Din cauza acestei dificultăţi, Biserica a fost nevoită ca, pornind de la învăţăturile lui Hristos, să indice credincioşilor drumul autentic al trăirii credinţei.

Aşa apar canoanele („kanon” în greacă înseamnă regulă, ghid, normă, model, tip, principiu, iar în ebraică „qane” desemna măsura cu care zidarii măsurau construcţiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este aşadar, una practică: să jaloneze, să marcheze, să indice drumul către dreapta vieţuire, numită Orto-praxie („praxis” = practică, înfăptuire, act). Este o situaţie similară cu existenţa indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decât derivate canonice ale unor principii obşteşti).

Importanţa canonului rezidă în spiritul lui şi mai puţin în litera lui. Contează mai mult principiul îndrumător decât detaliile tehnice legate de loc, timp, număr etc. Asta nu înseamnă că trebuie să desfiinţăm aceste detalii, dar nici nu este utilă încremenirea în hăţişul acestora. Ca urmare, canoanele au şi un aspect dinamic, de adaptare a principiului la condiţiile concrete de trai. De pildă, dezlegările la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite): gravidele, copiii, cei ce lucrează în condiţii extreme, bolnavii şi bătrânii care au regim etc.

Ca idee, e bine să ştim că primele canoane apar în Biserică pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris în Noul Testament, la Faptele Apostolilor, capitolul 15.

Aşadar, sintetizând, Ortodoxia nu este decât latura teoretică a Ortopraxiei, trăirea plenară a Adevărului şi Iubirii divine. De aceea, ea este infailibilă. Să explicăm.

Ce înseamnă infaibilitatea? Ştim cu toţii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adică cel care nu poate greşi, care nu se poate înşela; perfect, desăvârşit, fără cusur. Prin urmare, dacă Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibilă. Se pune însă, întrebarea: dacă Ortodoxia este infailibilă, omul care o trăieşte devine infailibil? Nu, atâta vreme cât nu se leapădă se sine, de erorile şi greşelile sale. Dacă însă omul renunţă la autonomia sa, el poate reuşi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilităţii. În Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfinţenie. Sfântul este infailibil, dar nu în sine, prin sine sau de la sine putere, căci ar putea oricând cădea din sfinţenie, ci pentru că s-a lepădat de sine şi a acceptat să trăiască Adevărul infailibil al Bisericii.

Mai  avem încă o nuanţă de precizat. Biserica este infailibilă nu prin oamenii ei. Căci nu oamenii sfinţesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilităţii/ sfinţeniei Bisericii o constituie Hristos-Adevărul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distribuţia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transportă energia, iar luminătorul este becul, instrumentul care transformă energia sursei în lumină. Aşa funcţionează şi relaţia Hristos-Biserică-sfinţi. Hristos este sursa, Biserica şi Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfinţii sunt luminători, nu prin ei înşişi, ci prin energia primită de la Hristos (chiar Hristos îi numeşte luminători). Despre această energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica şi Ortodoxia rămân deci infailibile atâta vreme cât transmit nealterat ceea de sursa generează.

Prin această pildă simplistă putem înţelege şi un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii ci, prin acestea, clerul doar recunoaşte, explică şi aplică ceea ce este de mai înainte generat şi revelat de Hristos. Aşa ne explicăm cum, în istorie, avem atât Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem şi sinoade „tâlhăreşti”, care nu au reuşit să împlinească acest rost al clerului, ci au eşuat în propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor „tâlhăreşti” este posibilitatea ca Ortodoxia întreagă să poată fi reprezentată printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slăbiciunilor şi decăderii, Ortodoxia îl transformă într-un sfânt, infailibil şi reprezentativ, doar pentru că s-a lepădat de sine şi s-a făcut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.

Un astfel de exemplu este Sfântul Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Când la sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) s-a încercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a împotrivit semnării documentelor, pe motiv că Ortodoxia nu putea accepta inovaţiile dogmatice şi canonice ale Catolicismului. În ciuda faptului că toţi ceilalţi episcopi răsăriteni semnaseră din interese utilitariste, sperând la ajutorul militar şi politic al Apusului, pentru apărarea contra invaziei islamice. Când a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: „Atunci nu am făcut nimic!”. Ortodoxia rezistase într-un singur episcop, deşi acolo erau mai mulţi reprezentanţi ai ei (delegaţia greacă era formată din Împărat, Patriarh, 22 de episcopi şi 6 teologi). În fapt, sesizăm aici o ispită la adresa clerului: să se comporte mai mult ca om politic decât ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de întreaga Biserică. Ce să mai spunem însă de Împărat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, în dorinţa de a-şi atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca până şi cameristul lui să aibă drept de vot...

Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sfântul Vincenţiu de Lerin scria ereticilor („hairesis” în greacă înseamnă alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), încă din secolul al V-lea, că autenticitatea credinţei constă în ceea ce s-a crezut pretutindeni, întotdeauna şi de către toţi. Adică plenitudunea Bisericii. Chiar dacă aceasta se restrânge, in extremis, la unul singur. În opoziţie cu aceasta, erezia este o greşeală de înţelegere a întregului sau chiar absolutizarea unei părţi din întreg. Teologul şi filosoful Christos Yannaras (un Andrei Pleşu al teologiei greceşti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului şi relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologică ce provoacă schismă (separaţie)în sânul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informaţi: Ortodoxia nu a practicat niciodată Inchiziţia care este, în esenţă, o erezie faţă de dragostea de aproapele; pe cel rătăcit încercăm să-l îndreptăm cu bunăvoinţă, nu cu forţa rugului, sabiei sau ştreangului, căci dragoste cu sila nu există.

Dar cum putem noi, cei de astăzi, să ajungem la o asemenea stare de conştiinţă a credinţei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, când în jurul nostru colcăie relativismul şi laxismul moral, corupţia, sincretismul, libertinajul şi alte asemenea toxine sufleteşti? Sau, dacă nimic din toate acestea nu ne ispiteşte, cel puţin avem nenumărate oferte plăcute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale şi milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese şi obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esenţială este plăcerea consumului. Cum răzbatem?

Nu trebuie să ne temem. Primul cuvânt al lui Hristos după Înviere este „Pace vouă”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastră, câtă vreme nu-i oferim şansa. Hristos ne învaţă că, atunci când vrem să ne desăvârşim, avem la dispoziţie două instrumente: postul şi rugăciunea. Postul ne reechilibrează iar rugăciunea ne hrăneşte. Desigur, nu uităm nici regula de aur a vieţii creştine: nu pierde timpul, fă ceva folositor ţie şi aproapelui: roagă-te, citeşte, scrie.

Ajungând aici, înţelegem de ce Biserica a rânduit ca această primă Duminică din Postul Mare să fie închinată Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desăvârşirii dacă nu cunoaştem ţinta. În vechime, în această Duminică se reciteau în biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, înmulţindu-se şi ereziile, dar şi provocările, s-a considerat că ar lua prea mult timp să se aducă aminte de toate luptele la care a fost supusă Biserica din partea ereziilor. Plus că unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind înlocuite de altele, zis mai moderne, în fapt doar recidive sub altă formă.

Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteşte aceste anateme ca dovadă a faptului că se deschide întoarcerii celor ce s-au depărtat. O anatemă nu este decât recunoaşterea ieşirii din comuniunea eclesială. Suntem însă în vremea când omul contemporan, hăituit de griji şi provocări, trebuie căutat cu dragoste de către Biserică. A-l certa înainte de a-l chema poate că nu este cea mai bună tactică părintească. Oricum, cei ce rămân împotriviţi Ortodoxiei sunt în situaţia de a-şi refuza singuri mântuirea, aşa că nu avem altceva de făcut decât să aşteptăm întoarcerea lor.

Dar Calea Postului Mare continuă, fiecare Duminică fiind câte o invitaţie la un popas duhovnicesc lămuritor asupra vieţii în Hristos.

Ortodoxia nu va pieri niciodată, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Căci Hristos-Adevărul, Calea şi Viaţa nu are cum să dispară. Dimpotrivă. El rămâne Viaţa cea adevărată, Adevărul care ne poate elibera din dependenţa libertinajului şi Calea către iubire sfântă. Pentru că El este iubire sfântă. Dar alegerea ne aparţine. Liberă, conştientă şi asumată.

Ortodoxia este Hristos.