Bună ziua. Ce mai faci? Ce mai e prin colţul tău de lume? Ce e cu ai tăi?

Ce mai faci, ca să trăieşti? Ce părere ai despre ce e în ţara asta? Despre ce se întâmplă în lume? Ce putem şi cum putem schimba?

Mă întreb multe. Ca şi voi. Totul e un amestec de toate şi din care mă hrănesc flămând.

De obicei nu vorbesc mult sau vorbesc doar eu. Ascult mult şi multe. Chiar şi acum, când scriu aceste rânduri, îmi ascult gândurile. Au formă, fond, gust, miros, sunt un preparat în devenire, pe care îl asezonez cu sare şi piper.

Am douăzeci de ani. Poate neîmpliniţi. Poate treizeci. E posibil să calc peste cincizeci. Am impresia că nici nu mai ştiu când m-am născut. „Într-o zi de post!”, îmi răsună în minte cuvintele mamei. Mama le avea cu credinţa. Eu cred în ceva, deşi nu îmi e bine conturat ce înseamnă orice formă de Dumnezeu. Media m-a descumpănit mai tare ca o bătrână cunoscătoare a superstiţiilor legate de înmormântare. Am trecut demult prin orele de religie, cu multă curiozitate, nelipsindu-mă de laicitate, chiar de comunism. Hai să-i zicem de socialism, că e din anii de mijloc din secolul trecut. Cărţi nefolositoare, profesori slabi.

„Agitaţie mare cu religia azi!”, îmi aruncă pastila un vecin. Praf în ochi... începe să se scumpească iar ceva, e clar. Poate benzina, că prea i-a scăzut preţul în ultima vreme. Sau poate mai urmează un boom valutar. Nu le pasă celor din conduceri de religie, după cum nu îmi pasă mie de încălzirea globală, pe care o las moştenire următorilor „eu” din viitorul pe care nu-l cunosc şi bine ar fi să nu-l prognozez, ca să nu mă căutaţi precum pe clarvăzătoarele din revistele cu subiecte multe, prea multe şi prea diluate.

Când nu merge cu politeţea politicilor sociale prin care ni se impune (că de recomandat nu mai e vorba de mult!) trendul ascendent al progresului fulminant, care ne izbeşte cu capul de toţi pereţii, ameninţăm emoţional cu greva minerilor, cu problema mamelor care nu reuşesc să îşi crească plozii din pricina lipsurilor (drepturile femeilor ne amintesc de întrerupere de viaţă, mă scuzaţi, de sarcină), cu ineficienţa fondurilor pentru sănătate, cu lipsa noastră de educaţie, pentru care trebuie musai să facem formare de formatori cu fonduri europene.

Sunt un globalizat cu acte în regulă. De parcă asta ar trebui să îmi ofere perspective. Nu am nici coerenţă, nici orizonturi. Am absolvit şcoli ca să lucrez în vasta Europă ca plugar, sfredelind pământul în căutare de viaţă. Din sângele pământului roşit de absurdităţi politice mimate de încrâncenări religioase mă pătez, ca şi cum culoarea îmi e esenţială.

Mă doare sufletul, a pardon, spiritul, şi iar pardon, conştiinţa, de bieţii amărâţi din ţările africane, care tocmai şi-au schimbat numele, culorile steagului şi preşedintele pentru a le fi mai bine. Lângă mine, uitatul sexagenar se topeşte de lipsa unui cuvânt, de absenţa oricărei atenţii. Şi de sete, fiindcă tocmai i-au tăiat apa.

Sunt un mondializat de muzică şi de mâncăruri şi de accidente şi de drepturi fictive şi de emancipări feministe cu descreşteri ale natalităţii şi de vastele şi, în general, inutilele informaţii care mă împresoară – nisipuri mişcătoare.

Ce vreau eu?

Vreau să cunosc lumea mea. Pe tine, dacă îmi eşti la un pas depărtare, pe voi, dacă mă însoţiţi la plimbare pe lângă poala pădurii, care încă îmbracă muntele. Vreau să vă cunosc, să vă trăiesc, să vă sprijin, să vă bucur. Vreau să îmi fiţi început şi final.

Ar trebui să îmi pese de lumea mea. De voi, aceşti puţini de lângă mine. Vreau să contemplu creaţia şi nu istoria pe care scriu şi eu, după cum îmi dictează interesul. Vreau să gust iarba, soarele, seninul şi nu mânia. Vreau să fiu şi să fac ce vreau eu, nu ce vor alţii. Să fiu liber să glorific viaţa, nu moartea! De moarte am timp o veşnicie sau deloc, dacă mă încred în nihilismul social în care mă încumet să păşesc. Să nu îmi pese de caricaturile prin care mă înalţ către absolut, mai valoros decât vreodată. Să văd în strălucirea bărcii pe care navighez prezentul, aurul lustruit de noroiul cu care mulţi îmi pecetluiesc calea spre linişte, spre zâmbete, spre idealul pe care mi l-am construit în timp.

Ceva speranţă trebuie să găsesc prin vreun ungher din propria-mi neputinţă. Sunt un tânăr, indiferent de vârstă, un tânăr care vrea multe. Sau nu vrea nimic.

Nu ştiţi, de fapt, ce vreau eu? Să mă lăsaţi în pace. Eu cred în existenţa izvorâtă încă din prima clipă de iubire a soţilor. Eu cred în drepturile femeii, mai ales când ea nu îşi ucide posibila fiică din trupul cu care a conceput-o (ar fi un non-sens să nu respectăm drepturile femeii care e în stadiul de făt, zigot sau cum vreţi să-i spuneţi nenăscutei, dar formatei făpturi). Eu cred în manifestarea credinţei tale, prietene! Îmi place cum te aşezi cu fruntea lipită de pământ, strigându-ţi mut dumnezeul, chiar dacă nu-l cunosc sau nu sunt de acord cu el. Cred că şi eu cred în Dumnezeul meu. Şi chiar îmi place să am şi eu un Dumnezeu care nu te deranjează, după cum nici al tău nu mă încurcă.

În definitiv, eu cred în ce vreau eu. În posibilitatea unei lumi fără incest, fără avort, fără divorţ, fără concubinaj, mai nou, unire consensuală, chiar dacă ţie sau altuia vi se pare utopie.

Mă întreb multe dar, în acelaşi timp, am şi răspunsuri. La fel de multe, pe care le leg cum vreau eu, fără ca vreun guvern să mi le hotărască. Şi, nici nu aştept schimbări de la cei care nu ştiu, nu vor să ştie sau nu ştiu cum să afle ce vreau eu.

Ce vreau eu pleacă de la mine spre lumea mea, care nu e sfântă, fiindcă e şi a altora, chiar dacă mie nu îmi convine.

Schimbarea pleacă din mine! Te aştept cu respect, cu sinceritate şi curaj...