Mereu am fost fascinat de dialogul mistic, tainic, şoptit dintre arhiereul liturghisitor şi viitorul diacon, care îşi aşteptă Sfânta Taină a Hirotoniei. În faţa Sfântul Altar, îl ajută pe episcop să se spele pe mâini, simbol al marelui moment ce urmează: Hristos iese să se jertfească pentru păcatele noastre. În această emoţie liturgică, arhiereul îl întreabă, şoptit, pe candidat: „Câţi sunt credincioşi?”. Iar el, în vâltoarea momentului, răspunde: „Toţi suntem credincioşi!”.

Un răspuns liturgic, am putea spune, o formulă ce stă acolo, în Liturghier, de cel puţin o mie de ani. Un răspuns spus de pe buze, în acele momente de încărcare duhovnicească şi emoţională. În acelaşi timp, o formulă care exprimă o mare realitate: diferenţa dintre creştini şi credincioşi.

Este, de fapt, o reminiscenţă din timpul în care Biserica încă mai avea disciplina catehumenală. Doar cei botezaţi aveau voie să participe la dumnezeiasca Liturghie. În acest context, episcopul îl întreba pe diacon dacă nu cumva s-a strecurat în biserică cineva care nu este creştin.

Astăzi, acest simplu răspuns liturgic transcende caracterul istoric. Se referă la cei care nu numai la biserică sunt creştini, ci duc cu ei duhul Liturghiei în lume, îşi mărturisesc prin gesturi, cuvinte, fapte, zâmbet, dragostea faţă de Cel ce Şi-a întins mâinile pe Sfânta Cruce pentru noi, devenind credincioşi.

După cum cunoaştem cu toţii, a fi credincios astăzi nu este foarte simplu. În ţările occidentale te judecă societatea, prietenii, colegii de la muncă, de multe ori chiar şi familia. În ţările din Orientul Mijlociu, a fi credincios poate însemna calea spre sinaxarul nerostit al Bisericii. Ultimele zile vin cu un exemplu care a mai născut un martir al Sfintei Cruci.

Jurnalistul sirian Raymond Ibrahim a postat, pe un cunoscut canal de socializare, o informaţie legată de răpirea a doi tineri creştini în zona oraşului sirian Homs. Conform Aleteia.org, în ziua de 8 ianuarie 2014, Fadi şi Firas, creştini aparţinând Patriarhiei Ortodoxe a Antiohiei, călătoreau din Homs spre satul natal, Marmarita.

La intrare în localitate, au fost opriţi de un post de control, care s-a dovedit a fi unul fals. Cinci bărbaţi îmbrăcaţi în hainele armatei siriene au deschis focul asupra maşinii. Tinerii au fost scoşi din vehicul şi aşezaţi pe pământ. Jihadiştii, observând că Fadi avea la gât Crucea Mântuitorului Hristos, „i-au înfipt crucea în piept apoi, ducându-l la marginea drumului, l-au decapitat” - aşa cum autorii înşişi au mărturisit, într-un clip video primit de televiziunea libaneză Al Jaazira.

Firas, celălalt tânăr, a fost bătut şi lăsat lângă maşină, pentru că nu mai dădea semne de viaţă. După câteva ore, el şi-a revenit şi a reuşit să parcurgă pe jos mai mulţi kilometri, până în satul Al Mushtaya. Acolo, a fost internat într-un spital şi a povestit cele întâmplate.

Fadi a fost un tânăr ce se putea lepăda: „Nu îl cunosc pe Acesta”, aşa cum a făcut, odinioară, şi Sfântul Apostol Petru, care a plâns cu amar mai târziu. Însă, Fadi nu a renunţat la Crucea sa. Era un tânăr, ca şi noi. Absolvent al unei facultăţi, avea o prietenă cu care îşi făcuse unele planuri. Avea chiar şi un cont de Facebook şi nimic din ceea ce ar putea să ne spună că se îndreaptă spre sinaxar. Nu este un personaj din prăfuitele cărţi de cult. Este un tânăr din anul 2014.

Ce a fost în mintea lui, în acele momente? Ce am fi făcut noi în acele momente? Sunt întrebări la care ar trebui să ne răspundem, în liniştea sufletului nostru. Astfel, vom şti dacă suntem doar creştini sau credincioşii din acel „Toţi suntem credincioşi!”.