Asistăm în viaţa noastră de zi cu zi la o creştinătate subţire, în care valorile nemuritoare ale Evangheliei au fost înlocuite cu surogate de identitate spirituală, unde convenţia a luat locul jertfelniciei, iar îndumnezeirea firii umane este dublată cu succes de repere pricipiale soft. Creştinismul pentru care şi-au dat viaţa milioane de oameni pentru ca apoi să strălucească în calendarele veşnice ale Împărăţiei este permanent sub ameninţarea diluţiei sale dogmatice, valorice şi practice.

Un fenomen tragic în esenţa sa a fost şi este îndepărtarea oamenilor de idealurile de lumină şi de viaţă ale istoriei Bisericii. Unde ne sunt mucenicii, asceţii din pustia lumii, mărturisitorii până la sânge, ierarhii văzători de cele cereşti, doctorii fără de arginţi? Cu siguranţă că mai sunt, însă tendinţa acută şi persistentă a oamenilor este de a accepta duhul lumii şi de a relativiza infinitul iubirii răstignite a lui Dumnezeu.

Să luăm spre exemplu Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Esenţă teologică culminantă, Jertfă fără de sânge pentru păcatele întregului univers, Cruce a firii muritoare pe Dealul nemuririi, Prezenţă tainică a infinitului în timp, interiorizare a luminilor cereşti, Trup făcător de viaţă al lui Dumnezeu, Împărăţie sfinţitoare şi participativă. Puţini însă sunt cei care mai înţeleg adâncul de iubire al lui Hristos viu şi lucrător în Liturghie. Chemarea la Împărtăşire cu Trupul şi Sângele lui Dumnezeu: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă!” a devenit de multe ori doar declarativă şi neurmată de nimeni, ca un strigăt plin de durere al lui Dumnezeu pe care nimeni nu-l mai aude. Oamenii Bisericii primare mureau la modul propriu fără Hristos, îşi pierdeau raţiunea de a fi (Logosul) fără Liturghie. Dorul euharistic era în ei respiraţie binecuvântată şi urcuş spre cerurile slavei lui Dumnezeu. Acest dor era de bună seamă urmat îndeaproape de o atenţie totală la fiecare clipă din viaţă, şi la raportarea ei la Trupul lui Hristos prezent în ei. Viaţa creştină era un ritm euharistic spre rai, un dans liturgic în jurul Sfintei Mese a făpturii şi un dor nesfârşit de unirea nemijlocită de materie cu Mirele ceresc.

Împărtăşirea a devenit astăzi un apanaj al postului, uneori practicată o dată pe an, simbolic şi fugitiv, tradiţionalist şi nesimţitor, artificializat de neputinţă şi limitat de păcate. Omul cu încheieturile spirituale şubrezite de povara materiei nu mai poate şi nu mai vrea să activeze Sfânta Masă a inimii sale pe care să aducă jertfă o viaţă curată şi fără de răutate.

De aceea cred că este necesară o disciplină lăuntrică a dorului de Euharistie, o reîntoarcere la duhul ascetic al Bisericii, o reînţelegere a tainelor cereşti accesibile omului rugător. O împărtăşire mai frecventă, dublată bineînţeles de pregătire, rugăciune, iertare, post şi mai ales de Spovedanie deschide în mod fascinant resorturile de umanitate şi de îndumnezeire ale făpturii. Hristos cel euharistic devine Viaţa vieţii noastre şi morţii noastre, iar Duhul Sfânt devine aerul ceresc pe care-l respirăm cu nesaţ după atâta asfixiere spirituală.

Îmi povestea un preot, prieten de-al meu, că odată era în concediu, departe de ţară, cu familia. El care se împărtăşea în fiecare duminică a vieţii lui, şi-a zis că o duminică fără Liturghie nu va fi mare păcat. Însă când s-a trezit duminică dimineaţa, a simţit o durere lăuntrică imensă, o strâmtorare a vieţii şi un dor nestins pentru unirea cu Dumnezeu, încât se sufoca. Murea fără Hristos. Cu ochii pierduţi, şi-a suit familia în maşină şi a condus vreo două ore în şir, până a găsit o Biserică ortodoxă. Liturghia era pe terminate. A vorbit cu preotul de acolo, care i-a dăruit Euharistia. S-a apropiat tremurând de Dumnezeul pe care-L cunoştea de-o viaţă şi a şoptit printre lacrimi: „Iartă-mă. Muream fără Tine, Doamne”. Dacă şi noi am simţi cum moare sufletul fără Hristos, ne-am pătrunde viaţa de rugăciune, ne-am împovăra de îndurările lui Dumnezeu şi am veni mai des la Izvoul cel pururea curgător de viaţă al Stăpânului.