Dacă este să definim profetismul lui Ioan, Înaintemergător și Botezător, printr-un singur cuvânt mereu m-am gândit că acesta ar fi luciditate! Fiul unei femei sfinte, Elisabeta, dintr-al cărei pântec va tresări la întâlnirea dintâi cu Hristos, Mesia Cel așteptat, și al preotului Zaharia, cel despre care Domnul Însuși vădește comunității de ritualiști de la templu că știe că l-au ucis. Între Dvera Sfintei Sfintelor ș masa de altar din Sfânta. Poate că va fi fost interogat tocmai despre fiul său, Ioan, născut în zona în care Irod stârnise uciderile, căutând un Rege pământesc. În timp ce Ioan știa, din pântece, că este vorba de un Rege ceresc. 

Nu știm dacă la vremea nevoințelor sale ascetice – haine din păr de cămilă, miere de albine sălbatice ori lăcuste sunt semnul dintâi al unei asceze a pustiei ce se va transfera în cultura creștină a postirii monahale – Sfânta Elisabeta mai trăia. Probabil că nu. Dar în fiul său simțim fiorul vorbirii ei, simplitatea mărturisirii cu tonul cântării prin care aceea vestise întâlnirea celor doi: Ioan și Hristos. Precum și avântul de rugător al tatălui său. Slobozit de rușinea batjocoririi de către confrații săi pentru lipsa unui prunc prin nașterea lui Ioan. Omul care unește Legămintele – vechi și nou – într-o singură mărturisire. Hristos este Mielul lui Dumnezeu venit să ridice păcatele lumii. Știe. Propovăduiește. Mustră. Ridică poporului vălul de pe ochi și arată, arată întregului Israel cine este Iisus Hristos. Nu vă opriți privind doar la revoluția spirituală pe care o propovăduiește. La mâinile sale care înfrâng ritualurile Templului în gesturile ridicării prin apă în cerul pocăinței a unui popor oropsit și de împărat și de regele iudei și de slujitorii lui Dumnezeu ce se drapaseră în funcționarii harului. Căci modul lui de a vesti spălarea păcatelor prin botezul pocăinței muta Templul în apele Iordanului. În locul sfânt al tainicei intrări în Țara Sfântă a poporului lui Israel. Deschisese porțile de lumină ale Cerului. Auzise glasul Tatălui confirmând filiația dumnezeiască a Celui venit la Iordan. O mărturisește. Cu maximă limpezime. Cu luciditatea plină de har a Celui chemat să fie martorul binecuvântat al Celui care, botezându-se, re-sfințește lumea cu smerenia gestului Său. Putem oare noi, astăzi, înțelege ce anume împlinește Ioan la Iordan? Teama mea este că nu. Că prăznuirea Bobotezei nu aduce plusul de conținut evanghelic al înțelegerii momentului de la Iordan. De aici grija Părinților Bisericii de a ne dărui una dintre cele mai frumoase și profunde slujbe, valorizantă a întregii teologii a Iordanului: Sfințirea Aghiasmei Mari! Care însoțește – asemeni teologiei Botezului Domnului însoțitoare teologiei Învierii- întreaga viață duhovnicească a Bisericii. Învățându-ne că apa Iordanului nu doar se întoarce spre izvoare ci mută izvoarele de Har în inima noastră. 

Ioan își pierde viața. Alt dictator. Al joc funest al orgoliilor nemernice. Alt prilej pentru a înțelege cât de jos ne pot coborî patimile ca oameni, ca familii de interese. Ioan nu se teme. Cu luciditate știe că de-acum întâlnirea cu Hristos este în Împărăția Învierii. Și că vestirea sa de la Iordan leagă Marea Roșie de Cerul Învierii. Nu ai cum să nu te entuziasmezi de frumusețea mărturiei și trăirii sale. Este antidotul la creștinismul nostru comod de astăzi. Nu-l văd pe Ioan stând pe Facebook pentru a-L boteza pe Hristos. Înainte de toate e un vestitor la fața locului. Îndemnând la pocăință reală. Fără scrupule moraliste ci plină de compasiune și limpezime în viață și rostire. Ioan este creștinul cel dinainte de Cruce pentru că știe că dinaintea lui este Acela Care, purtând Crucea, ridică păcatele lumii. Ioan a încercat dar știe, știe de Sus că nu este el Acela care ridică păcatele lumii. Îl știe, Îl vede pe Hristos. Cu luciditatea Învierii. Pe care o vede în Mielul lui Dumnezeu care face din Iordan scară către Cer!