Nu există zi lăsată de la Dumnezeu, în care sinaxarul Bisericii să nu exclame: „întru această zi, pomenirea Sfântului Mucenic… care, cu moarte sfântă a slăvit pe Dumnezeu!”. Astfel, ajungem să citim puținele cuvinte despre pătimirea și alegerea unui om de a muri. Parcă, de atâția mucenici ni s-a dat și gura și ni se pare ceva obișnuit ca cineva să renunțe la tot, implicit la viață, pentru Hristos. Îi cinstim și ne rugăm lor, le aducem slujbe și acatiste, dar când vine vorba să renunțăm la strana sau scaunul nostru din biserică, ne zburlim: „Am donat bani pentru acest scaun!”...

Îi iubim pe mucenici, dar parcă nu găsim puterea să le fim și următori. Și, totuși, astăzi Raiul primește noi și noi „cetățeni”, oameni simpli, care renunță la cel mai mare dar – viața, pentru dragostea lui Dumnezeu. Nebunie!, am putea spune. De această nebunie vorbea Sfântul Apostol Pavel, când se referea la „nebunia propovăduirii”.

Pentru noi, occidentalii, a fi „nebun” este un lucru negativ. Este și normal să fie așa. Toți iubim stabilitatea, siguranța, confortul personal și al familiei, cariera. Toți ne dorim pentru copiii noștri o școală bună și un viitor luminos. Este firesc. Însă, în epoca noastră, omul începe să piardă sensul identității sale, de fiu al lui Dumnezeu, uitând că toate sunt în mâna lui Dumnezeu. Până la urmă, cum ne dăm seama cine suntem și unde ne aflăm în raport cu Cel pe care Îl numim, ocazional, „Tată”? Ar trebui să existe, în logica științelor exacte actuale, un set de întrebări fundamentale, la care în trei mișcări să ne dăm seama cine suntem și cum ne situăm.

În Irak, țara care adăpostește după tradiție locul Grădinii Edenice, creștinii sunt trecuți prin sabia muceniciei. Da, există martiri contemporani! Oameni care ar putea să plece, să-și caute liniștea și o viață comodă într-una dintre țările Europei sau în America. Însă, preferă să rămână, să-și apere până la capăt bisericile deja ruinate și cimitirele în care odihnesc cei dragi ai lor.

Când vorbim despre Irak, ne gândim la o țară islamică. Preponderent islamică, pentru că există o minoritate creștină de aproximativ un milion de credincioși. Au fost cu mult mai mulți. Dar, au luat calea Siriei și a Libanului, după căderea regimului Saddam Husein – un regim în care creștinii nu au fost persecutați. După anul 2003 s-a dorit un Irak liber… liber la persecuțiile creștinilor. În zece ani, din trei milioane au rămas câteva sute de mii: caldeeni, catolici sirieni, ortodocși sirieni, asirieni, armeni, protestanți, greci de rit de ortodox. Majoritatea locuiesc în Baghdad, Mosul și Basra, principalele orașe ale Irakului. De la an la an, noii lideri politici au sugrumat comunitatea creștină. La început, au impus femeilor creștine să poarte pe stradă niqab-ul sau vălul, apoi au fost închise școlile creștine, apoi spitalele. De pe biserici au fost coborâte Sfintele Cruci, iar plăcuțele care anunțau o biserică sau o instituție creștină au dispărut peste noapte.

Pe toate le-au suportat creștinii, cu gândul la Mântuitorul Iisus Hristos, care și El a suferit în tăcere, nevinovat fiind. Însă, în anul 2014 a venit urgia! La înserat, bisericile și casele creștine au fost stropite cu vopsea fosforescentă, iar noaptea au urmat răpirile și distrugerile. Ce a rămas în urmă, în doar trei zile ale lunii iunie, încă nu a fost cuprins într-un raport oficial. Unul dintre episcopii caldeeni, Arhiepiscopul de Mosul, Amel Shamon Nona, își plânge soarta turmei sale în câteva rânduri adresate fraților din Occident: „În satele din Câmpia Ninive, unde noi aveam cea mai mare parte a bisericilor, situația se înrăutățește pe zi ce trece. Creștinii au fost lăsați fără apă, fântânile fiind astupate sau otrăvite, doar ca ei să plece de acolo. Au fost lăsați și fără electricitate. Bombele curg, răpirile la fel. Duminică am slujit în casa unuia dintre credincioși, nu am avut curajul să ne ducem la biserică… De ce să plecăm? Aici ne sunt mormintele, aici ne sunt cei dragi, aici ne este Hristosul răstignit!”.

Cotidianul libanez Al Jazerra a publicat în ediția sa din 26 iunie 2014, mărturia unui preot, Paulos Amer Islandar. Acesta slujea într-o localitate înconjurată de rebelii Statului Irakului și Levantului, o formațiune-fiică a cunoscutei Al Qaeda. La miezul nopții, toți locuitorii au fost adunați în centrul satului. Aici a fost formată o comisie, care punea fiecărui locuitor câte trei întrebări: „Cum te numești? Când și cum te rogi? Pe cine mărturisești până la moarte?”

Aceste întrebări aveau o anumită logică. În miez de noapte, într-un haos total, rebelilor le era destul de greu să-și dea seama care sunt creștinii și care sunt musulmanii. „Cum te numești?”- pentru că majoritatea musulmanilor poartă numele de Mahomed, Ali, Ibrahim, nume specific islamice. „Când și cum te rogi?” – musulmanii au ca zi de rugăciune vinerea și se roagă pe covoraș, iar „Pe cine mărturisești până la moarte?” avea ca și răspuns corect – Allah. Restul, care au picat cele trei întrebări au umplut Raiul…

Cele trei întrebări puse de rebeli la Taza, în Irak, deși parcă din altă lume, sunt valabile și pentru noi. Răspunsul să îl aflăm în liniștea și în sinceritatea sufletului nostru. Cheia verificării ar trebui să sune cam așa: „Cum te numești?” – „creștin și următor al lui Hristos”; „Când și cum te rogi?” – „neîncetat mă rog, cu suflet umilit și cu nădejde în Dumnezeu”; „Pe cine mărturisești până la moarte?” – „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Amin!