Un foarte cunoscut romancier german, Heinrich Böll, explica într-un interviu rămas celebru că valoarea amintirilor nu reprezintă doar legătura noastră cu trecutul, ci și mai important, un univers emoțional care se dezvoltă necontenit formând averea noastră spirituală. Îmi dau seama că această afirmație este ușor verificabilă, ea reprezintă o evidență, chiar o axiomă, cu ajutorul căreia ne dezvoltăm necontenit. Beneficiem de acest univers de gânduri, de experiențe, de emoții, reactualizate neîncetat. Sincer, nu știu cum amintirile mai noi se suprapun atât de ușor peste cele vechi și cum se îmbină între ele. Pe unele încep să le înțeleg, altele rămân mai departe enigmatice, dar toate s-au cuibărit în suflet. Mă folosesc uneori de aceste amintiri, chiar dacă am senzația că ele revin în memorie aparent, nesistematic.

Sunt pe deplin conștient că amintirile trebuie ținute la locul lor. Eu trăiesc în prezent, fără a supraevalua experiențele trecute. Totuși o amintire, revine an de an, acum în timpul Sărbătorii pascale și devine o evidență existențială care nu mă mai părăsește. Au trecut cinci ani. În aprilie 2020, sărbătoream Sfintele Paști în perioada pandemiei. Era o experiență nouă, încă masca nu era obligatorie, dar începusem, așa ca toată lumea, să trăiesc altfel. Mă feream de orice și de oricine, totul era neclar și mă simțeam ca picat într-o lume necunoscută, cu reguli neobișnuite, chiar insolite. Știu că toți am trăit acele zile și nu vreau să reiau o discuție purtată de nenumărate ori. Îmi amintesc de Vinerea Mare, era o după-amiază cu soare. Eram în casă, în ciuda vremii minunate de primăvară, mă gândeam că aș fi plecat la biserică, aș fi intrat în biserică, aș fi aprins o lumânare, aș fi început să cânt cu ceilalți. Am aprins singur o lumânare, dar orice încercare de a mima normalitatea s-a oprit în momentul când am vrut să cânt și eu, simulând ceea ce în mod normal aș fi făcut dacă eram la biserică. Atunci m-a apăsat o singurătate grea, de neurnit, prea puternică pentru a mă lupta cu ea. Acest sentiment mă stăpânea mai departe și peste două zile, duminică dimineața. Afară era din nou soare, lumina unei zile de sărbătoare, dar nu avea nici o importanță. Aveam pe masă un ou fiert, de care nu mă atingeam, de ce ar fi trebuit să mănânc un ou? Cândva pe la prânz a sunat telefonul. Prieteni buni rosteau de undeva, dintr-o depărtare nemăsurabilă „Hristos a Înviat!” A urmat o altă convorbire telefonică, și încă una, și încă una, până la miezul nopții am vorbit la telefon fără încetare. Pentru prima oară, și cred că și pentru ultima, telefonul meu s-a oprit pentru că nu mai avea curent. Dar când s-a întâmplat aceasta, era târziu în noapte, nu mai eram copleșit de singurătatea răutăcioasă care mă ținuse prizonier două zile lungi. Eram liber, fericit, vesel, trăiam Sărbătoarea învierii, chiar dacă eram mai departe în casă și oul fiert încă era pe masa din bucătărie. Mi-am adus aminte atunci, iarăși o amintire, de ceea ce afirma Meister Eckart, și anume, că cea mai mare bucurie dumnezeiască este aceea de a ne face daruri mari. Am fost de multe ori fericit de Sărbătoarea Învierii Domnului, și sunt norocos, am avut parte de cadouri frumoase în această Zi sfântă, dar cel mai mare și mai mare dar l-am primit, cu voia și ajutorul Domnului, în această duminică de Sfintele Paști din perioada pandemiei. Chiar dacă au fost convorbiri telefonice, ele au însemnat mult, au fost lupta biruitoare cu răutatea singurătății. Iisus Hristos a stat lângă mine, mi-a fost sprijin, aliat, nădejde și bucurie. Vorbim adesea de optimismul mesajului pascal. Eu l-am trăit atunci.

Este evident că există o necesitate a legăturilor sociale, articulată concret prin înțelegerea corectă a ceea ce înseamnă prietenia, și prietenii adevărați. O prietenie nu trebuie să fie doar o trecere de timp, ci poate să fie folositoare, viață adevărată, cu adevărat dar dumnezeiesc ajutător împotriva clipelor de restriște. Mă gândesc la prieteni cu recunoștință, cu un respect pe care-l înțeleg ca fiind de la sine înțeles, prin faptul că aceasta e voia Domnului, ca ei să mă ajute și să vreau și eu să-i ajut. Învierea lui Hristos este lumină și viață, este propria noastră înviere, este realitatea eternă a unei biruințe asupra răutății care ne dă mereu târcoale, dar pe care o putem birui prin aspirația la viața veșnică, prin dorința de a intui raiul care ne așteaptă. Ce bine ar fi dacă am avea mereu nerăbdarea care ne cuprinde în Duminica Învierii de a fi mai repede buni și creștini adevărați. Dacă ne-am folosi puterea memoriei și a amintirilor în a înțelege de câte ori Domnul ne-a ajutat. Ar fi bine să numărăm minunile pe care le-am trăit și ar fi bine să le înmulțim, iar apoi să le numărăm iarăși și iarăși pentru a le spori mai departe. În acest fel nimeni pe această lume de astăzi nu ar mai încerca fără noimă să ne convingă nu mai există nimic dumnezeiesc și implicit nimic minunat în viața de zi cu zi. Bucuria Învierii nu este altceva decât eterna actualizare a minunilor dumnezeiești, pe care le scăpăm prea repede din vedere și trecem prea ușor peste ele.

„Eu sunt învierea și viața, cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, va trăi”, (Ioan 11, 25) îi spune Mântuitorul Martei, cu puțin timp de a intra în Ierusalim. Evidența ajutorului divin ne înnobilează viața. „Nobil” are aici valoarea unui atribut ultimativ, inegalabil, nemuritor, în cel mai direct sens al cuvântului. Acest sens al cuvântului „nobil” este splendoarea, măreția adevărată a Sărbătorii pascale, la care suntem chemați, să ținem seama și să nu o uităm chiar și atunci când trăim bucuria normală a zilei de sărbătoare în sine. Suntem copleșiți de griji, stă în firea lucrurilor, dar suntem privilegiați prin biruința Mântuitorului asupra morții. Privilegiul se concretizează prin mereu prezenta grijă a Domnului pentru noi, cei chemați să fim tari și biruitori. Dacă o vrem și dacă înțelegem clipa când suntem ajutați.

Hristos a înviat!