Inepuizabile în interpretări, parabolele sau pildele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos nasc o nedumerire: de ce Fiul Omului a ales să ne vorbească aşa, în loc să spună direct, fără ocolişuri, cele despre viaţa veşnică. Mai ales mintea omului de azi, atrofiată prin consumul de informaţie eminamente descriptivă şi needucată în a-şi exersa valenţele hermeneutice, se poticneşte adesea în clar-obscurul parabolei. Voi încerca un răspuns pe marginea acestei problematici, reluând aici câteva gânduri exprimate pentru revista "Cronica veche", la îndemnul nevechiului Nicolae Turtureanu.

O explicaţie a acestui mod de a comunica - în pilde - al Domnului o reprezintă incapacitatea noastră de a recepta adecvat cuvintele care ne aşază pe calea Împărăţiei; sunt adevăruri care, cel mai adesea, provoacă nedumerire (uneori, scandal!), durere sau chiar împotrivire. Dar de ce Adevărul resimte nevoia să grăiască în pilde? Nu era suficient să le spună: "Eu sunt..." (şi veţi găsi, cercetând Evangheliile, multe atribute bune de pus în locul celor trei puncte, de genul "Pâinea vieţii", "Lumina lumii" ş.a.)? Citind Evangheliile, nu se poate să nu remarci că au fost atât de mulţi cei care, deşi au avut şansa de a se afla în proximitatea Fiului lui Dumnezeu, de a asculta cuvinte dumnezeieşti şi chiar de a vedea minuni săvârşite de Acesta, totuşi nu au crezut în El. Ba, chiar şi dintre cei care au crezut şi L-au urmat, ca ucenici, cei mai mulţi au avut nevoie şi de altceva decât de comuniunea cu Hristos. E ceea ce subliniază Domnul, cu o oarecare doză de mâhnire, atunci când Filip îi cere să le arate pe Tatăl: "De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut...?"(Ioan 14, 9). Ei, tocmai spre această cunoaştere, spre o mai bună şi mai adecvată cunoaştere, a folosit Mântuitorul parabola!

Care sunt avantajele parabolei în a comunica acele adevăruri care conduc către Adevăr? Marele avantaj al parabolei este acela că el nu atentează cu absolut nimic la libertatea omului (de la libertatea de a primi/ înţelege cuvântul mântuitor până la aceea de a alege ce şi cum să făptuiască). Dacă e ceva ce Dumnezeu respectă... cu sfinţenie în ceea ce ne priveşte, acesta este darul libertăţii. De aceea El nu copleşeşte auditoriul prin erudiţie, atunci când predică, nu apelează la atotştiinţa Sa decât în anume situaţii, nu face minuni spre a impresiona, ci povăţuieşte, îndeamnă, mustră (când e cazul), tămăduieşte - din iubire - "toată boala şi toată neputinţa din popor", dar cere discreţie asupra acestor fapte şi nu răspunde niciodată atunci când i se cer "semne şi minuni". Vorbindu-ne în pilde (căci cuvintele Sale sunt mereu actuale), Domnul nu face decât să ne respecte calitatea de parteneri de dialog. Fără a anula distanţa dintre creatură şi Creator, dintre om şi Dumnezeu, parabola creează un spaţiu în care cei doi se pot întâlni ca doi prieteni ce stau "la un pahar de vorbă". Dumnezeu se pleacă spre om şi-i vorbeşte pe limba şi înţelesul acestuia. Iar prin povestea pe care i-o spune, Dumnezeu îi deschide omului poarta către altă lume decât cea din care se inspiră parabola, anume către realitatea Împărăţiei Cerurilor. De păşit prin această poartă nu mai depinde însă doar de Dumnezeu, ci şi de fiecare om în parte.

Al doilea element ce pledează pentru discursul în pilde este acela că parabola oferă omului şansa de a se detaşa de "adevărurile" proprii, de a ieşi din încrâncenarea cu care se ţine de ceea ce el ştie deja. Nu poţi primi decât cu mare greutate un adevăr, fie el şi unul dumnezeiesc, dacă îţi este predat pe calea unei logici argumentative sau chiar în ambianţa unor miracole ce sfidează legile naturii. Ca să reuşeşti asta, ai nevoie de o golire de sine, de o deschidere prealabilă. Dar când ţi se spune o poveste, nu ai de ce să te închizi, nu ai nimic de pierdut. Nu rişti nimic, la urma urmei, mai ales că, cel puţin formal, nu este vorba despre tine, ci despre alţii (fie ei şi personaje imaginare). Pe undeva, e speculată aici - în sensul bun al cuvântului - şi o predispoziţie a omului de a "pleca urechea". Aşa a făcut Eva, care a plecat urechea la cuvintele şarpelui (diavolului), aşa a făcut Adam care a ascultat ce i-a "povestit" Eva despre fructul oprit, aşa facem şi noi, cumva, când cineva ne spune o poveste. Iar Hristos, bineştiind această înclinaţie a firii umane, se foloseşte, cu dumnezeiască înţelepciune, tocmai de această neputinţă a noastră spre a ne ridica.

Povestea ca anestezie

Un al treilea mare avantaj al parabolei este că ajută omul să se îndrepte, să conştientizeze păcatul sau căderea în care se află, îi deschide ochii asupra rănilor provocate prin ruptura de Dumnezeu. Metoda e folosită încă din perioada Vechiului Testament. Când David - proorocul ce avea, ca împărat, mai multe femei spre însoţire - a greşit, luându-i femeia lui Urie şi "aranjând" o bătălie astfel încât acesta să fie ucis, proorocul Natan, trimis de Dumnezeu să-l mustre spre îndreptare, îi spune, mai întâi, o poveste: "Erau într-o cetate doi oameni: unul bogat şi altul sărac. Cel bogat avea foarte multe vite mari şi mărunte, iar cel sărac n-avea decât o singură oiţă, pe care el o cumpărase de mică şi o hrănise şi ea crescuse cu copiii lui. Din pâinea lui mâncase şi ea şi se adăpase din ulcica lui, la sânul lui dormise şi era pentru el ca o fiică. Dar iată că a venit la bogat un călător, şi gazda nu s-a îndurat să ia din oile sale sau din vitele sale, ca să gătească cină pentru călătorul care venise la el, ci a luat oiţa săracului şi a gătit-o pe aceea pentru omul care venise la el" (II Regi 12, 1-4). David s-a revoltat la auzul unei astfel de nedreptăţi şi abia apoi a aflat de la Natan că despre el este vorba în această poveste, alegând să se pocăiască de păcatele săvârşite (adulter şi crimă). Omul nu are, cel mai adesea, capacitatea (sau receptivitatea, cum spune Andrei Pleşu) de a primi direct, pe viu, adică fără "anestezia" unei poveşti, intervenţia chirurgicală şi curăţitoare a cuvântului dumnezeiesc. La asta se mai adaugă permanenta ispită de a judeca pe altul şi de a se cruţa pe sine. Parabola dă omului şansa de a judeca pe altul (iarăşi vedem cum Domnul se foloseşte de o slăbiciune a noastră), dar de a aplica, ulterior, "sentinţa" la noi înşine. E drept că, nici măcar aşa procedând, omul nu este lipsit de dreptul de a refuza cuvântul lui Dumnezeu. Este, spre exemplu, ceea ce fac şi "arhiereii şi fariseii" care "ascultând pildele Lui, au înţeles că despre ei vorbeşte" (cf. Matei 21, 33-46, la pilda lucrătorilor celor răi ai viei), dar nu au înţeles şi că, astfel, aveau şansa de a schimba viaţa lor, ci au preferat, ulterior, să uneltească spre a-L prinde şi a-L omorî (altfel spus, au căutat "a-I închide gura").

Acestea sunt doar trei dintre posibilele avantaje de a vorbi în parabole. Dar, dincolo de aceste texte evanghelice, Dumnezeu continuă să ne vorbească prin întâmplările la care suntem părtaşi de-a lungul vieţii noastre. Ca şi în cazul auditorilor de parabole, şi în cazul întâmplărilor vieţii, sunt oameni care aleg a rămâne orbi şi surzi cu inima şi cu mintea, rămânând doar la "carnea" evenimentelor, de care se lovesc ca de un zid. În fapt, absolut nimic din viaţa noastră nu este întâmplător şi din orice putem face o punte spre "dincolo". Pentru asta însă, e nevoie de un salt de credinţă.