Singurele clipe care merită, cu adevărat, trăite, sunt acelea în care am o stare de prezenţă în viaţa mea, cu Dumnezeu. În fapt, sunt singurele care străpung timpul şi se înveşnicesc. Aceste clipe sunt porţile prin care omul iese din timp şi intră, deja de pe pământ, deşi nu încă la modul definitiv, în viaţa veşnică.

Dar cum trăim noi, de obicei? Cel mai adesea, cum se spune, pe pilot automat. Nu spunem noi că nici nu ştim când a trecut şi ziua de astăzi, sau cât de repede a trecut postul acesta sau anul acesta? Nu trebuie noi să facem mari eforturi spre a ne aminti ce am făcut nu acum un an sau o lună, ci chiar şi acum trei zile? Momentele de rutină înregistrate de-a lungul vieţii noastre, acelea în care noi nu am fost cu toate ale noastre acolo, pe acelea cu anevoie le păstrăm în memorie. Pe când cele trăite la intensitate maximă − un eveniment neaşteptat, moartea cuiva drag, o mare surpriză sau un şoc, o bucurie sau o iubire ce ne-au copleşit − iată tot atâtea amintiri care nu ni se şterg lesne din minte şi din memoria afectivă. De ce? Pentru că le-am trăit cu toată fiinţa noastră sau, altfel spus, pentru că – de voie sau de nevoie – am fost extrem de prezenţi în viaţa noastră cea de atunci. Această stare de prezenţă este condiţia absolut necesară spre a ne putea întâlni cu Dumnezeu; nu e suficientă în sine, mai e nevoie şi de altceva, dar e indispensabilă. Părintele Arsenie Papacioc insista adesea, deloc întâmplător, nu pe componenta ascetică, ci pe a avea o „stare de prezenţă” atunci când dorim viaţă duhovnicească, adică viaţă în şi cu Dumnezeu. Iar Părintele Mitropolit Antonie de Suroj ne explică, în volumul „Şcoala rugăciunii”, faptul că, uneori – sau mai degrabă adeseori! – rugăciunile noastre sunt „sterile” pentru că le rostim cu gura sau cu mintea, dar nici măcar noi nu suntem atenţi la ceea ce spunem. Am dori ca Dumnezeu sau sfinţii să ne asculte, dar nici măcar noi înşine nu luăm aminte la cuvintele noastre, suntem cu gândurile în toate părţile, numai la rugăciune, nu.

Lipsa această de prezenţă plenară în propria-i viaţă este caracteristică omului căzut, care a pierdut raiul. Întrebarea lui Dumnezeu, adresată omului după ce acesta a gustat din pomul cunoştinţei binelui şi răului – „Adame, unde eşti?” (Facerea 3, 9) – nu urmărea o localizare a acestuia în spaţiul edenic, ci era mai degrabă o atenţionare a protopărintelui nostru că rupsese relaţia cu divinitatea, că-şi ieşise din sine, din lăuntrul său, plasându-se acolo de unde nu-L mai putea percepe pe Dumnezeu ca iubire, ci ca pe un Stăpân de temut (şi, pe cale de consecinţă, de la faţa căruia trebuie să te ascunzi). Ceva asemănător fac şi astăzi profesorii când atenţionează pe câte un elev mai distrat, mai neatent la ore: „Popescule, pe unde umbli (cu mintea)?” sau „Ionescule, eu aici sunt. Tu unde eşti?”.

Omul care este prezent în ale sale, cu duhul său, cu ceea ce îi este lui mai adânc, mai interior, îşi creează premisele unei reale întâlniri cu Dumnezeu. Unii folosesc anumite meditaţii spre a se concentra la ei înşişi – în fapt spre a se confrunta cu o falsă imagine pe care şi-o "croiesc" în modul acesta, cu o mare (dez)iluzie. Întâlnirea cu adevăratul nostru eu nu e posibilă decât dacă în această stare de prezenţă Îl chem şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a definit pe Sine prin cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3, 14). Doar în El mă pot oglindi, mă pot vedea sau cunoaşte cu adevărat şi eu, omul. Dacă omul poate să fie absent din propria-i viaţă, Dumnezeu nu lipseşte niciodată. Dumnezeu este tot timpul prezent, de aceea El ne spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Nu spune că a bătut o dată sau de mai multe ori la uşă şi apoi a plecat; acţiunea Sa este una permanentă.

Omul care se obişnuieşte să trăiască în afara propriei sale vieţi ajunge să-şi transforme existenţa într-un adevărat coşmar – acesta e starea de iad, „întunericul cel mai din afară” în care va fi aruncat (Cf. Matei 6, 23 şcl.). Pentru că ne iubeşte şi vrea să ne venim în fire, să fim prezenţi în viaţa noastră, în ultimă instanţă Dumnezeu îngăduie suferinţa omului. În suferinţă omul este foarte, foarte viu, devine extrem de atent la el însuşi. Cu cât durerea îi este mai mare, cu atât omul este mai greu de distras de cele din jur sau de propriile sale gânduri: e cu totul preocupat de chinul pe care-l încearcă, se conştientizează pe sine până la cea mai adâncă fibră. De aceea suferinţa este o şansă, nu un blestem, este locul unde ne putem (re)întâlni – dacă alegem asta – cu noi înşine şi cu Dumnezeu.

O bună pregătire pentru a dobândi starea de rugăciune – adică predispoziţia pentru dialogul real, viu cu Dumnezeu – este aceea de a lua mereu aminte la ceea ce fac, la ceea ce sunt, ce simt, ce gândesc... Să fiu pur şi simplu atent şi prezent în viaţa mea, la cele mai banale sau complicate aspecte ale ei. Să nu mă las grăbit şi furat de val, chiar cu riscul de a rata împlinirea anumitor lucruri ce par a fi presante şi extrem de urgente. Să-mi iau, sistematic, câteva minute sau măcar câteva zeci de secunde de pauză în care să mă „scanez”, să conştientizez ce e cu mine, unde mă aflu, ce fac... Şi, bineînţeles, să-L chem pe Dumnezeu în această „pauză”, Lui să-I împărtăşesc ceea ce conştientizez despre mine. Să fiu cu multă luare aminte inclusiv la lucrurile mărunte din jur, la o frunză care se mişcă într-un copac, la fel cum gesticulez sau respir (de altfel, cea mai profundă rugăciune, cea a inimii, se face pe ritmul respiraţiei). Toate acestea pot fi exerciţii de conştientizare, de ancorare în realitate, care ne ajută să ne reorientăm către lăuntrul nostru, către locul unde ne întâlnim la modul nemijlocit cu Însuşi Dumnezeu. Vom vedea că, în timp, rugăciunile noastre – atât cele rostite din cărţi, cât şi cele pe care le rostim repetat în minte – cum ar fi „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)” – se preschimbă într-un dialog viu şi ne aduc, în timp, copleşitoare bucurii şi minunate schimbări. Nu mă credeţi? Încercaţi şi singuri.