Încă un atac terorist a îngrozit lumea zilele trecute. Preotul catolic Jacques Hamel, de 86 de ani, a fost ucis pe 26 iulie în localitatea franceză Saint-Etienne-du-Rouvray, chiar în lăcaşul de cult în care slujea. Din informaţiile pe care le-am găsit până acum, nu era un om care să fi atacat în vreun fel islamul sau pe adepţii săi. Mai mult, ultimele sale gânduri consemnate într-o foaie parohială din iunie 2016 sunau chiar aşa: „Fie ca noi să auzim în aceste momente invitaţia lui Dumnezeu de a avea grijă de această lume, de a face din ea, acolo unde trăim fiecare, o lume mai caldă, mai umană, fraternă. (...) Un timp de rugăciune, de asemenea: să fim atenţi la ceea ce se întâmplă în lumea noastră, în acest moment. Să ne rugăm pentru cei care au cea mai mare nevoie de rugăciunea noastră, pentru pace, pentru o mai bună trăire împreună”. Aşadar, nici vorbă să fi fost un caricaturist blasfemiator sau vreun creştin radical. De ce ar ucide teroriştii, în mod laş, un octogenar paşnic, chiar în timpul în care acesta se roagă? Cu siguranţă, aşa cum se precizează într-un comunicat al Biroului de Presă al Patriarhiei Române, nu e o doar o crimă de cea mai joasă speţă, ci e şi „un atentat simbolic la identitatea creştină a Europei”. Cu alte cuvinte, vorbim despre un război declarat de terorişti tuturor „cruciaţilor” sau „necredincioşilor”, cum îi mai numesc ei pe europeni, Franţa fiind considerată „regatul Crucii” (ironic, nu?, având în vedere felul în care a fost atacat creştinismul în această ţară, în cele peste două secole scurse de la Revoluţia Franceză). Mai pe scurt, adepţii Statului Islamic vor să se asigure că occidentalii vor trăi mereu cu frica în sân, nemaiexistând locuri în care să se simtă în siguranţă: nici în birouri, nici în sălile de spectacole, nici pe stradă, nici în magazine sau în mijloace de transport în comun şi, prin uciderea preotului Jacques Hamel, nici în lăcaşurile de cult.

Ce consecinţe decurg de aici, inclusiv pentru noi, românii majoritar ortodocşi, mai ales dacă se vor repeta astfel de crime în biserici? Rezultă un fapt uşor de anticipat: la biserică vor mai merge doar cei care au, cu adevărat, o credinţă de neclintit. O povestire care circulă în mediul bisericesc spune că, într-o zi, un om a intrat cu o armă într-o biserică ortodoxă, în timpul Sfintei Liturghii, şi ar fi strigat: „Cine nu iese afară, va fi împuşcat!”. Cei mai mulţi au ieşit, rămânând doar preotul, alături de o mână de credincioşi. Atunci atacatorul a spus: „Părinte, acum poţi continua slujba, aceştia sunt cei cu adevărat credincioşi, pe ei te poţi baza”. Şi a ieşit afară, fără a răni pe nimeni. Ei bine, această pildă bună de pus pe gânduri pe cei căldicei în credinţă tinde să devină o dramatică realitate. Dacă nu se modifică actualul curs al lumii în care trăim, va veni foarte curând vremea în care vom merge la biserică având conştiinţa că e posibil ca acesta să fie ultimul nostru drum. Şi asta nu doar pentru că terorismul va ajunge şi pe plaiurile mioritice, ci şi pentru că în societatea românească se simte o îngrijorătoare creştere a anticreştinismului şi a anticlericalismului, atitudini care „beneficiază” de o mediatizare deşănţată (apropos, tovarăşilor ai corectitudinii politice, de ce nu sesizaţi şi nu taxaţi şi aceste instigări la violenţă, etichetându-le drept „hate speech”?). Să ne aducem aminte de cazul preotului Tudor Marin, ucis într-o biserică din Focşani, acum patru ani, de către un bolnav psihic. Or, persoanele cu boli mintale pot fi foarte uşor influenţate de acele discursuri publice în care preoţii sunt diabolizaţi şi consideraţi un rău care trebuie stârpit.

Sigur, unii vor spune că de aici, din România, nu e cazul să ne îngrijorăm precum în povestea drobului de sare. Deocamdată acestea sunt problemele Occidentului, nu ale noastre. Să nu uităm însă că în vestul Europei trăiesc câteva milioane de români, dintre care unii chiar au fost victime ale terorismului. De asemenea, sunt foarte multe comunităţi parohiale româneşti găzduite în biserici ridicate de romano-catolici. Credeţi că teroristul va ţine cont, înainte de a ataca o biserică, dacă înăuntru se află catolici sau ortodocşi?

„Am intrat într-o nouă epocă şi va trebui să ne obişnuim cu terorismul”, a declarat premierul francez Manuel Valls după carnagiul de la Nisa, citat de site-ul www.rfi.ro. O declaraţie în care poţi sesiza fie resemnare, fie un cinism îngrozitor, dar care poate fi uşor convertită de către creştini într-un îndemn la trezvie şi la întărire în credinţă. Dacă în alte domenii terorismul poate să-şi atingă scopul, când e vorba de a teroriza pe cei ce-L mărturisesc pe Mântuitorul Hristos, pe cei ce I se închină şi I se dedică Lui cu adevărat, „în duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24), rezultatul e unul contrar aşteptărilor pe care le au prigonitorii. Creştinismul a fost, de-a lungul secolelor, întărit şi revigorat de sângele martirilor. Şi asta încă de la începuturile sale. Când Mântuitorul le spune ucenicilor că vrea să meargă în Iudeea, la mormântul lui Lazăr, pe care-l va învia a patra zi de la moartea sa, ucenicii Îl avertizează să nu meargă acolo unde sunt acei iudei ce căutau să-L ucidă cu pietre (Cf. Ioan 11, 8). Văzând însă că Învăţătorul lor nu-Şi schimbă gândul, toţi ucenicii I se alătură, la îndemnul Sfântului Apostol Toma: „Să mergem şi noi şi să murim cu El” (Ioan 11, 16). Ce a urmat, se ştie prea bine: după învierea lui Lazăr şi intrarea triumfală în Ierusalim, Iisus a fost, într-adevăr, ucis, dar nu cu pietre, ci răstignit pe Cruce. Numai că ucenicii nu şi-au putut respecta promisiunea şi nici unul dintre ei nu a primit să moară împreună cu Domnul (dar şi Mântuitorul i-a păzit de aceasta, pentru că nu era încă timpul lor). Mai mult, ei au fugit şi s-au ascuns să-şi scape viaţa, Petru chiar lepădându-se de Hristos de trei ori. Doar Sfântul Apostol Ioan a mers până la piciorul Crucii, lui încredinţându-i-se o dumnezeiască misiune, aceea de a avea grijă de Maica Domnului. Ceea ce nu au putut împlini atunci, în zilele Răstignirii, au reuşit ulterior. Întăriţi de Duhul Sfânt Cel pogorât asupra lor la Cincizecime, apostolii au propovăduit lumii Evanghelia şi au primit toţi, cu excepţia lui Ioan, moarte mucenicească (Iuda Iscarioteanul, cum ştim, s-a spânzurat, locul său fiind luat de Matia, cel ce a primit, de asemenea, moarte martirică). Aşadar, creştinismul a dovedit vocaţie martirică încă de la naşterea sa. Mai rămâne ca fiecare dintre noi să fim cu adevărat ucenici şi mărturisitori ai lui Hristos, să mergem la biserică împăcaţi cu ideea morţii, pentru a dobândi Viaţa. Şi asta, indiferent dacă planează sau nu asupra noastră vreo ameninţare teroristă.