Prin flacăra naturală a candelei noi vedem, de fapt, Lumina lui Hristos, Care ne îndeamnă frumos, zicând: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina Vieţii” (Ioan 8, 12). Candela este expresia văzută a sufletului nostru, întrucât ea ar trebui să reflecte ceea ce ar trebui să se sălăşluiască înlăuntrul nostru: Lumina lui Hristos. Vremelnica noastră luptă de aici, de pe pământ, cu toate ispitele şi tentaţiile lumii acesteia au ca scop călirea noastră duhovnicească şi înveşmântarea sufletului cu lumina virtuţilor şi a unei vieţi duse după voia şi poruncile lui Dumnezeu.

Simbolismul luminii sufletului îl vedem cel mai lămurit în Pilda celor zece fecioare, care îşi pregătesc candelele pentru primirea mirelui la miezul nopţii (Matei 25, 1-13). În acelaşi timp, psalmistul David mărturiseşte că „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea” (Psalmi 26, 1).

Sfinţii Părinţi mai învaţă despre simbolimsul candelei, pe lângă faptul că ea transmite lumina din sufletul celui care o poartă, că ea arată credinţa în Dumnezeu, precum şi viaţa aceasta pământească, viață care se mistuie şi se stinge mereu. Fericitul Ieronim spune: „Făcliile aprinse fac să se înţeleagă că sfinţii (creştinii) au murit luminaţi de lumina credinţei şi acum strălucesc de lumina măririi, în patria de sus” (Prea Sfinţitul Calinic Botoşăneanul, „Sfinţirile -  Lucrări ale Sfântului Duh”).

Din aceste motive este important ca în casele tuturor creştinilor să fie mereu aprinse candele, aceasta pentru a arăta, pe de o parte, frumuseţea lăuntrică a sufletului în care sălăşluieşte Duhul Sfânt, iar pe de altă parte, pentru a fi celorlalţi călăuză spre Împărăţia lui Hristos.

„Veniţi de luaţi lumina!”, ne îndeamnă preotul la marea sărbătoare a Învierii Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Noi primim Lumina taborică, Lumină din Lumina lui Hristos şi devenim, astfel, fii ai Luminii şi împlinitori ai Logosului, Care este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.