Cuviosul Elefterie Sihastrul, de la Schitul Sihla (secolele XVII-XVIII)

Cuviosul Elefterie era de loc din Ismail. În tinereţe a fost soţul Cuvioasei Teodora de la Sihla, cu care a trăit în legiuită căsnicie câţiva ani. Apoi, neavând copii şi plecându-i soţia în viaţa călugărească la Mănăstirea Vărzăreşti, şi de acolo retrăgându-se la pustie în Munţii Buzăului, el s-a făcut călugăr la un schit din ţinutul Buzăului. Acolo, deprinzând bine meşteşugul nevoinţei duhovniceşti de la marii isihaşti din această vestită sihăstrie, Cuviosul Elefterie s-a învrednicit de darul preoţiei şi slujea ziua şi noaptea în biserică.

Mai târziu, înţelegând că fericita Teodora s-ar fi retras la pustie în Munţii Neamţ, Ieroschimonahul Elefterie a fost îndemnat de Dumnezeu să meargă pe urmele ei. Deci, ajungând la Schitul Sihăstria şi rătăcind pe la pustnicii ce se nevoiau în Munţii Sihlei, a dat şi de peştera Cuvioasei Teodora, care nu de mult se mutase la iubitul său Mire, Iisus Hristos.

Astfel, mult suspinând fericitul Elefterie după sfânta lui soţie, nu s-a mai întors la mănăstirea de metanie, ci construindu-şi o mică chilie sub stâncile Sihlei, aproape de peştera Cuvioasei Teodora, a ajuns sihastru vestit în părţile acestea. Ziua şi noaptea priveghea în rugăciune cu post şi lacrimi fierbinţi, săvârşind dumnezeiasca Liturghie, şi aştepta slobozirea de legăturile trupului.

Deci, nevoindu-se în această pustie ca la zece ani şi bineplăcând lui Dumnezeu, s-a săvârşit cu pace în primele decenii ale secolului XVIII şi a fost îngropat în cimitirul sihaştrilor din poiană. După puţini ani, familia boierilor Cantacuzino a înălţat un schit de lemn pe mormântul Cuviosului Elefterie, în cinstea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Aşa a luat fiinţă Schitul Sihla, înainte de anul 1741.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 237)