În episodul convorbirii lui Hristos cu femeia samarineancă, prezentat în capitolul 4 al Evangheliei după Ioan, este consemnată o replică a Mântuitorului, care a generat diverse interpretări, unele chiar aberante. Această samarineancă, pe nume Fotini, aşa cum ne arată sinaxarul zilei de 26 februarie, era o femeie păcătoasă, căci, până atunci, trăise cu şase bărbaţi. Dar, văzând darul proorocesc al lui Hristos, ea uită de păcatele ei, uită de orice alt folos trupesc, pe care putea să-l ceară şi cere să afle un lucru folositor sufletului său: unde trebuie să meargă să se roage? La Ierusalim, unde se închinau evreii, sau pe muntele Garizim, unde se închinau cei din neamul ei? La această întrebare surprinzătoare, răspunsul Mântuitorului este unul şi mai surprinzător: „Vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui…Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr (Ioan 4, 23-24).
Ne închinăm doar cu sufletul, fără trup?
Mulţi au răstălmăcit acest text, spunând că adevăraţii închinători trebuie să I se închine Tatălui „în duhul lor”, excluzând trupul din actul închinării şi negând toate formele fizice de închinare. Din această cauză, ei acuză Biserica de formalism, deoarece ea foloseşte forme de închinare şi consideră separarea de Biserică, drept o salvare. Unii ca aceştia săvârşesc o gravă eroare, uitând că omul este şi trup şi suflet, iar închinarea „în Duh" nu înseamnă o închinare numai a unei părţi din fiinţa omului, ci adevăratul cult angajează fiinţa umană în totalitatea ei, angajează, deci, deopotrivă sufletul şi trupul omului. Confundând pe Duhul lui Dumnezeu cu duhul omului, ei cred că „închinarea în duh” ar fi acea închinare în care este angajat numai duhul omului, adică numai partea sa spirituală.
Dar, închinarea „în Duh” este acea închinare în care este prezent Duhul lui Dumnezeu, în care însuşi Duhul Sfânt Se roagă în şi împreună cu noi. Iar această închinare adevărată, în Duhul Sfânt, angajează deopotrivă sufletul şi trupul nostru. Acest adevăr îl subliniază Sfântul Apostol Pavel: Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească (Romani 12, 1). Trupul, aşadar, trebuie şi el să fie angajat, prin înfrânare, în „închinarea în Duh”, în cultul „duhovnicesc” şi bine plăcut lui Dumnezeu. Dar trupul este material şi văzut şi, de aici rezultă că şi „închinarea cea duhovnicească” are şi o parte văzută, are forme, fără de care n-ar mai fi o adevărată închinare.
Închinarea creştinilor este cea adevărată
Domnul Iisus Hristos subliniază caracterul distinctiv al închinării creştine, în comparaţie cu închinarea din Vechiul Testament: cultul creştin este cea mai înaltă formă de închinare adusă lui Dumnezeu, un cult spiritual şi adevărat, în raport cu închinarea Vechiului Testament, care era una fizică şi imagine a celei viitoare. Închinarea Vechiului Testament era doar un semn al legământului lui Dumnezeu cu poporul ales şi semn de mântuire pentru întreg neamul omenesc, care a fost îndeplinită cu venirea lui Hristos.
Venirea Duhului Sfânt înseamnă şi inaugurarea adevăratului cult adus lui Dumnezeu. Deşi iudeii se închinau adevăratului Dumnezeu (Ioan 4, 22), închinarea lor nu putea fi încă o adevărată închinare şi nici iudeii, adevăraţi închinători, căci Duhul Sfânt încă nu era trimis pe pământ. Iar adevărata închinare este aceea în care Însuşi Duhul se roagă pentru noi, cu suspine negrăite (Romani 8, 26. El este Cel care, în inimile noastre, strigă către Dumnezeu Avva, Părinte! (Galateni 4, 6). Închinarea adevărată este aceea a omului duhovnicesc, adică a omului născut din nou, prin credinţa în Hristos şi prin apa cea vie a Duhului Sfânt.
Închinarea samarinenilor era mincinoasă, pentru că ei nu cunoşteau pe cel căruia se închinau. Dar nici închinarea în Ierusalim nu era decât o umbră a adevăratei închinări, umbra bunurilor viitoare (Evrei 10,1). Odată cu răscumpărarea realizată prin moartea şi Învierea Domnului Iisus Hristos, noi L-am cunoscut pe Dumnezeu ca Tată şi ne închinăm Lui ca fii, nu ca slujitori, ne închinăm, nu cu vorbe moarte şi cu jertfe moarte, ci în duh şi în adevăr, cu trup şi suflet, cu credinţă şi cu faptă, cu înţelepciune şi cu dragoste. Dumnezeu este duh şi nu trup, nici statuie, nici vorbă moartă, nici loc anume. De aceea, cei ce se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.
Evreii aduceau jertfă lui Dumnezeu capre şi ţapi, prăznuiau sărbătorile, împlinind orbeşte spălările şi curăţirile prescrise, dar uitând mila şi dragostea. Citeau cuvântul: Jertfa lui Dumnezeu e duhul umilit, inima înfrântă şi smerită (Psalmul 50,17), dar nici nu-1 înţelegeau, nici nu-1 împlineau. Dar, odată cu venirea lui Hristos pe pământ, se va sluji lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, pentru că Domnul însuşi a coborât între oameni, ca să le dea pildă de slujire şi de închinare.
Cel care se roagă lui Dumnezeu în adevăr este cel care se închină lui Dumnezeu în biserică şi nu se închină în faţa idolilor patimilor, în afara bisericii. Este cel care, slujind lui Dumnezeu, prin participarea la serviciile divine din biserică, Îi slujeşte şi prin viaţa şi faptele sale. Este cel care, numindu-L pe Dumnezeu, Tată al său, într-adevăr Îl iubeşte, se teme de El, Îl ascultă şi îndeplineşte voia Lui cea sfântă, ca un fiu adevărat. „În rugăciune, spune Sfântul Tihon din Zadonsk, vom primi tot ceea ce este bun şi, prin urmare, inamicul nostru, ştiind acest beneficiu mare al rugăciunii, încearcă să ne distragă, aducându-ne diferite gânduri. Prin urmare, chiar şi oamenii temători de Dumnezeu ar trebui să fie precauţi în rugăciune, pentru a se opune inamicului, luând aminte numai lui Dumnezeu, astfel încât, să stăm în faţa lui Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul. Şi aşa, precum cădem înaintea Lui în trup, tot aşa cădem şi cu duhul, pentru ca limba noastră să vorbească despre ceea ce mintea şi inima nu lasă să fie neauzite. Într-un cuvânt, ca rugăciunea interioară să fie de acord cu cea exterioară”.
