Începând cu Denia de duminică seara, până în Sfânta și Marea Joi, se cântă următorul tropar: „Iată, Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar netrebnică e cea pe care o va găsi lenevindu-se…”.

În mod cert, cântarea bisericească face referire la pilda celor zece fecioare, care este amintită în Marțea Săptămânii Patimilor. Dacă Hristos, în pilda Sa, nu ne dă nici o explicație referitoare la identitatea mirelui, cântările bisericești, culegându-și înțelepciunea din Sfintele Scripturi, ne indică în mod clar cine este Mirele: este Hristos, Mântuitorul, iar mireasa nu este nimeni altcineva decât Biserica Sa, anume comunitatea celor credincioși.

Această metaforă a Mirelui Hristos are o însemnătate profundă, trăgându-și înțelesurile din Scriptura Vechiului Testament, unde Mirele este Dumnezeu. Semnificația acestei metafore și rostul ei îl vom afla în rândurile ce urmează.

Mirele Vechiului Testament

În Vechiul Testament, prin gura profeților Osea, Isaia, Ieremia și Iezechiel, folosind o metaforă, Dumnezeu vorbește despre sine ca despre un mire, care își așteaptă mireasa, în ipostaza poporului Israel, pentru a se căsători cu ea și ca ea să răspundă în același fel iubirii nemărginite pe care El i-o purta. În mai multe ocazii Iisus mărturisește că El este Mirele, cel care realizează legământul matrimonial anunţat în Vechiul Testament, între Domnul şi poporul Său, care nu mai este Israel, ci poporul creștin.

În căsătorie, un bărbat şi o femeie sunt uniţi într-o relaţie de iubire, tovărăşie, intimitate. Când Biblia prezintă relaţia dintre Hristos şi poporul Său ca a unui soţ şi a unei soţii, se exprimă adevărul că există o comuniune intimă şi indisolubilă a lui Hristos cu comunitatea de credincioși, pe care El a câștigat-o cu sângele Său.

Mirele din Evanghelii

Cuvântul „Mire”, care este utilizat de 16 ori în Noul Testament, se referă doar la persoana lui Iisus. Acest titlu apare, în cea mai mare parte, în Evanghelii (de 15 ori), cu excepţia unei apariții în cartea Apocalipsei (18, 23).

Hristos vorbeşte despre sine ca Mire într-un mod excepțional şi nu urmează cadrul normal pus la dispoziţie prin oracolele profetice ale Vechiului Testament. Dacă profeții identificau mireasa cu poporul ales, Israel, Iisus nu dezvăluie identitatea miresei Sale și nici măcar nu vorbește despre ea.

Este surprinzător faptul că Iisus vorbeşte numai despre mire şi nu evocă niciodată prezenţa miresei. Acest mod de a vorbi este cu atât mai surprinzător, deoarece imaginea din Vechiul Testament a uniunii matrimoniale a lui Dumnezeu cu Israelul face referire directă la comportamentul miresei. Ea e reprezentată ca o soţie adulteră, dar care va fi unită cu Dumnezeu în fidelitate, într-un moment ideal viitor (Osea 2, 21-22). Pavel va aplica mai târziu acest oracol profetic la Hristos şi Biserică, mai ales atunci când a propus această unire ca model pentru soţi şi soţii: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Când Hristos Şi-a dat viața pentru Biserica pe care o iubea, Biserica exista doar în perspectivă. Astfel, El S-a sacrificat pentru ceea ce avea să fie, nu pentru ceva ce exista deja. De aceea, sacrificiul său voluntar este modelul pe care trebuie să-l urmeze soții.

Hristos, Mirele Bisericii

În pasajul din Apocalipsă (18, 23), mireasa este Biserica, comunitatea celor răscumpărați. Pilda celor zece fecioare relatează despre venirea Mirelui şi despre prietenele miresei, care ies în întâmpinarea lui, după obiceiul iudaic, pentru a-l bineveni și a merge cu el la nuntă, dar nu se precizează unde este mireasa. Atât conexiunea, cât şi termenii acestei parabole presupun că ea este deja în casa Tatălui, aşteptând acolo venirea Mirelui, în timp ce prietenele ei merg afară să-l întâlnească, nu în speranţa de a deveni mirese ale lui, ci de a avea binecuvântarea de a merge cu El la nuntă.

Această pildă, ca și pilda nunții fiului de împărat, în care se vorbește de cei poftiți la nuntă, care au nevoie de o pregătire pentru participarea la ospăț, sugerează faptul că intrarea la ospățul nunții fiului este cel mai mare bine, iar excluderea de la acesta este cea mai mare durere. Așadar, după cum Apocalipsa mărturisește despre visonul curat și luminos, care „sunt faptele cele drepte ale sfinţilor” (19, 8), cu care se înveșmântează mireasa Mielului, adică Biserică, pentru a-L întâmpina, așa și oaspeții poftiți la nuntă trebuie să ia foarte în serios pregătirea pentru nuntă, fie că se numesc ei prieteni ai mirelui, slujitori ai mirelui, sau simpli nuntași, deoarece acela care va fi găsit fără haină potrivită va fi aruncat „în întunericul cel mai din afară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei 22, 13).