„Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur, şi nimic pământesc întru sine să nu gândească, că Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor merge să Se junghie şi să Se dea spre mâncare credincioşilor. Şi merg înaintea Lui cetele îngereşti cu toată căpetenia şi puterea, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântarea: Aliluia, Aliluia, Aliluia!”

Tăcerea într-o lume a comunicării şi a mijloacelor de comunicaţie este un lucru greu de realizat. Vorbim, vorbim, vorbim şi ne simţim la fel de singuri. Oare de ce? Pentru că doar vorbim şi nu comunicăm. Exerciţiul tăcerii ar putea să ne ajute mult. Am putea învăţa să ne exprimăm sentimentele şi nevoile, dincolo de neputinciosul cuvânt. Tocmai aceasta ne învaţă imnografia sfântă a Bisericii. În Sâmbăta cea Mare, când Domnul Iisus Hristos a fost pus în mormântul rece şi gol din grădină, s-a instaurat tăcerea peste toţi şi peste toate: ucenicii au fugit şi s-au ascuns tăcând, arhiereii şi fariseii au tăcut văzându-şi scopul împlinit, iar Hristos a lucrat în linişte la eliberarea celor din iad.

Cântarea vorbeşte însă de o altă tăcere, a noastră: „şi nimic pământesc în sine să nu gândim”. Cu alte cuvinte, dacă putem avea gânduri cereşti, să gândim cu gânduri cereşti şi nimic pământesc să nu gândim, spune părintele Teofil Pârâian. Răstignirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Moartea Lui pe Cruce, Înmormântarea Lui, Aşezarea în Mormânt, faptul că a petrecut în mormânt timp de trei zile sunt lucruri mai presus de gândul omului şi nu le putem înţelege cu mintea omenească.

În Sfânta şi Marea Sâmbătă să tacă firea omenească, să tacă toate gândurile ei pământeşti şi să aştepte în linişte – până la momentul în care, plini de bucurie, cu toţii vom cânta „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.