Șarpele – întrupare a vicleniei și sinuozității Satanei

Deşi Sfinţii Părinţi numesc pe diavol ispititor, părinte al păcatuluişi mijlocitorul şi pricinuitorul morţii, ei nu îi absolvă pe protopărinţii noştri de vinovăţia căderii. Dumnezeu îl prezintă pe şarpe ca întrupare a vicleniei şi a sinuozităţii satanei. Invidia pe fericirea omului l-a făcut pe demon să-l ispitească. Acesta căzuse din starea de fericire şi de tot binele şi acum nu suporta gândul că o altă fiinţă, o altă creatură a lui Dumnezeu, se poate bucura numai de fericire şi desăvârşire. El nu putea accepta binele, pentru că acesta îl tulbura chiar şi prin simpla sa prezenţă. Ispita pusă înainte de diavol cuprinde aceleaşi lucruri pe care noi, oamenii cei căzuţi, le cunoaştem din propria luptă cu păcatul.

Diavolul, care înainte de a cădea din cer fusese înger luminat, îl pizmuia pe om  pentru că acesta, păzind şi lucrând poruncile, ar fi ajuns la fericirea pe care o avusese el mai înainte şi din care căzuse. Viclenia nefârtatului va consta atunci în a-l convinge pe om să abandoneze acest statut de intimitate cu Dumnezeu, deci în a-l face să se pervertească, aşa cum a făcut el însuşi. El este cel care-l ispiteşte pe om prin gura şarpelui. Demonul nu s-a arătat el însuşi, ci le-a vorbit prin gura şarpelui, pe care oamenii îl considerau un animal înţelept.

Veţi fi ca Dumnezeu

Oamenii au fost creaţi spre a fi dumnezei şi fii ai Celui preaînalt (Ps. 81, 6). Diavolul, şerpuitor în purtări, tare în vicleşuguri şi cu ochi ademenitori, pizmuind fericirea lor, le-a spus primilor oameni: Veţi fi ca Dumnezeu (Facere 3, 5), şi în aceasta consta ispita şi strategia lui. Căci Adam avea menirea de a deveni Dumnezeu, dar prin participare la Dumnezeu Însuşi, în El şi prin El, şi nu fără El. Şarpele, care nu este altceva decât forma deghizată a diavolului, le-a propus protopărinţilor că vor deveni ca Dumnezeu, adică alţi dumnezei, într-un mod independent de Dumnezeu; să fie dumnezei fără Dumnezeu.

Intenția de îndumnezeire a fost bună, căci era ființială, nu însă și procedura

Omul, ca şi chip al lui Dumnezeu era destinat să se îndumnezeiască, prin comuniunea cu El şi până la comuniunea desăvârşită cu El. Intenţia este bună, căci era înscrisă în însăşi natura omului aceasta (tendinţa către îndumnezeire), dar procedura prin care Adam încearcă să se îndumnezeiască este fără Dumnezeu şi împotriva Lui. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că greşeala pe care o face omul în Eden, nu este aceea că doreşte să devină Dumnezeu, pentru că în realitate aceasta era destinaţia lui. Eroarea o reprezintă faptul că doreşte să ajungă ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul fără Dumnezeu şi în afara Lui (Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Ed. Deisis, p. 87). Iar hrana necesară creşterii omului în comuniunea cu Dumnezeu, Pomul Vieţii este Dumnezeu Însuşi, care era şi atunci, pâinea care se coboară din cer (Ibidem).

Primul om alege pomul, şi nu pe Creatorul său. Preferă darul în locul ascultării de Dăruitor, făcând, într-un fel, abstracţie de Acesta. Vrea să fie el măsura tuturor lucrurilor, nemulţumindu-se în postura de slujitor ales al lui Dumnezeu şi rege al creaţiei. Fără Dumnezeu, Adam nu poate deveni dumnezeu – adică ceea ce afirmă ispititorul (Facere 3, 4-5), dar el va cunoaşte binele şi răul, ceea ce înseamnă că, până la un punct, ispititorul a avut oarecum dreptate. Dar omul nu poate avea viaţă în sine, aşa cum are Dumnezeu. Consimţind să devină dumnezeu independent de Dumnezeu, Adam arată că vrea să se lipsească de Dumnezeu, să ducă o viaţă fără El, să-I ia locul. Ce înseamnă aceasta dacă nu negarea, respingerea lui Dumnezeu? Adam fusese creat să conlucreze prin voinţa sa proprie la îndumnezeirea sa. El însă se îndepărtează de Dumnezeu prin neascultare şi se lipseşte de har. (Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, p. 5). Omul a luat din fiinţa sa schimbăcioasă criteriu suprem de judecată. Prin porunca lui Dumnezeu se puseseră în primul rând nişte graniţe şi nişte măsuri în om. Călcând porunca, aceste graniţe şi măsuri lăuntrice au fost nesocotite. O graniţă s-a călcat prin excesul de simţualitate, alta prin mândrie; şi amândouă prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu şi o rupere lăuntrică a omului (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, în rev. Ortodoxia, An IX, 1957, nr. 1, p. 13), acesta din urmă ratând prin aceasta destinaţia lui naturală de îndumnezeire.

Ispitirea propriu-zisă

Sf. Grigorie Palama, în lucrarea Tomul Aghioritic, ne învață că diavolul, mijlocitorul şi pricinuitorul morţii,şerpuitor în purtări şi tare în vicleşuguri, s-a îmbrăcat în şarpele cel viclean în raiul lui Dumnezeu de odinioară, fără să se facă el însuşi şarpe (căci nici nu putea decât prin nălucire, de care a socotit atunci că trebuie să se folosească, temându-se să nu fie descoperit). Necutezând să înceapă o convorbire deschisă, alege pe cea vicleană, şi anume pe aceea prin care se putea ascunde mai bine. Aceasta pentru ca arătându-se ca prieten să strecoare pe nevăzute îndemnurile cele mai ruşinoase şi prin convorbirea străină (căci nu era şarpele sensibil cuvântător, nici nu se arătase înainte că poate să vorbească) să scoată din minţi pe cea care asculta şi s-o atragă la sine, şi să o facă roabă uşor de manevrat de uneltirile sale. Dezarmând-o astfel îndată, a făcut-o să se supună celor rele şi să slujească acelora peste care primise cu dreptate puterea să împărăţească, cu ceea ce singură fusese cinstită de mâna şi de cuvântul lui Dumnezeu dintre toate cele ce vieţuiesc în lumea supusă simţurilor şi fusese făcută după chipul Ziditorului. Iar Dumnezeu îngăduie aceasta, ca văzând omul sfatul la care este îmbiat de cel rău (căci cu cât mai rău este şarpele decât omul!) să înţeleagă limpede că nu este folositor şi să împotrivească supunerii faţă de ceea ce e vădit mai rău, şi să păzească credinţa către Ziditor, împlinind porunca Lui. Şi aşa să se facă cu uşurinţă biruitor al celui ce a căzut de la adevărata viaţă şi să primească cu dreptate nemurirea fericită, şi să rămână vieţuind după Dumnezeu în veci.

Răul cu față veselă

Mai întâi de toate, diavolul pune înainte nu un lucru vădit rău, ci un lucru care pare bun şi adevărat, căci răul nu poate cuceri prin el însuşi.Nu le-a arătat această călcare a poruncii ca fiind ceva rău, ci a ascuns-o sub aparenţa binelui: oamenii aveau să ajungă la acelaşi scop pentru care fuseseră creaţi – dumnezei – dar fără Dumnezeu. Privitor la aceasta, Sf. Grigorie de Nyssaprezintă acel fruct ca fiind„amestecat, pentru că răul nu se arată gol de sine, după natura sa. Altfel, răutatea ar fi ineficace dacă nu s-ar colora în nici un bine prin care să atragă spre poftirea ei pe cel amăgit. Deci firea răului este amestecată, având în adânc pierzania, ca pe un vicleşug ascuns, iar în amăgirea de la arătare înfăţişând un oarecare chip al binelui … arătând şarpele fructul rău al păcatului, nu a arătat vederii răul în natura ce o avea; căci nu s-ar fi lăsat omul ispitit de răul vădit. Ci înfrumuseţându-l la arătare cu o vedere atrăgătoare şi vrăjind gustul cu o plăcere pentru simţire, i s-a părut femeii acceptabil ... şi luând, a mâncat”.(De hominis officio).

Omul a fost amăgit atât cu pofta trupului, cât şi cu mândria spiritului

Dacă şarpele ar fi încurajat numai simţirea, sau dorinţa de plăcere trupească, poate că n-ar fi reuşit s-o ducă pe aceasta la păcat. Dar în acelaşi timp, duhul rău îi slăbeşte spiritul, trezind în el mândria, această poftă necurată a spiritului de a fi ca Dumnezeu. Pofta simţirii şi pofta spiritului s-au aprins astfel deodată, cu o singură mişcare. Omul nu mănâncă din pom numai pentru a-şi satisface pofta simţirii stârnite, ci şi pentru a-şi satisface ambiţia spirituală de a fi ca Dumnezeu. Pofta simţirii trezeşte ambiţia spiritului, sau slăbeşte legătura lui cu Dumnezeu, şi ambiţia spiritului dă un sens absolut, spiritual, acestei pofte, sporind-o. Păcatul se săvârşeşte de om în întregime, nu de o parte a lui, şi-l afectează în întregime.

Păcatul lui Adam

Adam, cedând amăgirilor demonului, care s-a servit pentru scopul său de şarpe, a consimţit astfel să devină dumnezeu prin el însuşi, să se autoîndumnezeiască, şi în aceasta constă păcatul său. Nu s-a gândit nici o clipă că prin aceasta îşi contrazice, de fapt, condiţia lui de făptură. Afirmarea autonomiei sale absolute şi a voinţei de a-I lua locul Creatorului, sau de a înălţa înaintea lui un alt dumnezeu constituia negarea, respingerea lui Dumnezeu, căreia îi urmează inevitabil căderea cu toate consecinţele ei, căci orice tentativă de a te socoti egal cu Dumnezeu este sortită eşecului.  

Deschiderea porţilor legii păcatului au făcut-o primii oameni prin încălcarea singurei porunci pe care au primit-o imediat după creaţie. Referindu-se la gravitatea păcatului originar, Fericitul Augustin spune:„În păcatul acela se află semeţie, pentru că omul a preferat a sta în stăpânirea sa proprie decât în stăpânirea lui Dumnezeu; blasfemie contra lui Dumnezeu, pentru că n-a dat lui Dumnezeu încrederea cuvenită; ucidere, pentru că s-a dat pe sine morţii; necurăţie spirituală, pentru că întregimea cea virginală a spiritului omenesc s-a stricat prin îndemnarea şarpelui; furtişag, pentru că omul şi-a împropriat fructul cel oprit; avariţie, pentru că el poftea mai mult decât avea să ajungă, precum şi multe altele ce s-ar mai putea afla în această călcare prin o cugetare atentă”. (Enchirid.45). Acelaşi autormenţionează:„Nici un păcat n-a alterat aşa de profund creaţia cum a făcut-o păcatul originar”. (De civitate Dei, XIV, 12).

Nesocotirea poruncii și a sfatului lui Dumnezeu

Primii oameni au călcat cu voie liberă şi cu deplină ştiinţă porunca lui Dumnezeu, pierzând astfel darurile paradisiace din pricina mândriei, a neascultării, a lăcomiei, a nesupunerii, a nerecunoştinţei.  Ar fi trebuit ca, „fie prin dorul de a trăi sădit de El în noi (căci de ce ne-a făcut vii, dacă n-ar fi iubit aceasta în chip deosebit?), fie că prin cunoştinţa că Acela ştie mai bine ce ne foloseşte (căci cum n-ar şti aceasta neasemănat mai mult Domnul cunoştinţei, Care ne-a împărtăşit nouă cunoştinţa?), fie prin frica de stăpânirea Lui atotputernică” (Sf. Grigorie Palama, Tomul Aghioritic, 48, Filocalia, vol. VII), să nu fi nesocotit porunca şi sfatul lui Dumnezeu. Adam putea să se folosească de simţire, că nu în zadar era îmbrăcat în trup, dar nu trebuia să se desfăteze cu cele sensibile, ci, privind prin simţire frumuseţea făpturilor, trebuia să se înalţe spre cauza lor şi să se desfăteze de El cu uimire. El avea două căi pentru a se minuna de Făcător şi nu trebuia să se lipească de cele sensibile şi să se minuneze de ele şi nu de Făcător, părăsind frumuseţea inteligibilă (Teodor al Edessei,Cuvânt despre contemplaţie, Filocalia, vol. IV). Chiar când păcatul se arată ca o preocupare excesivă de cele sensibile, el are totuşi o implicaţie spirituală, fiind o abdicare a spiritului de la rolul lui conducător (Pr. Prof. D. Stăniloae, Doctrina ortodoxă şi catolică despre păcatul strămoşesc, rev.Ortodoxia, IX, 1957, nr. 1, p. 5). Este adevărat că ispita spre păcat i-a venit omului din afară, dar el avea posibilitatea să-i reziste, neexistând nici o stringenţă; era vorba doar de ascultarea poruncii directe primite de la Dumnezeu, Care pentru neascultare îi punea în perspectivă moartea.

Cauzele căderii omului în păcat

Este surprinzător faptul că Eva s-a lăsat amăgită şi a gustat tocmai din acest fruct, care îi fusese oprit, deşi în rai Dumnezeu făcuse: „să răsară din pământ tot soiul de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat” (Facere 2, 9). Toţi Sfinţii Părinţi sunt de acord în a stabili cauza păcatului în voinţa omenească, în libertatea sa. Căderea firii este urmarea nemijlocită a liberei determinări a omului. Cu privire la cădere, Părintele Stăniloae spune că„un element al căderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunoştinţei binelui şi răului. Deşi neascultarea şi gustarea se produc deodată, gustarea se adaugă totuşi ca un element deosebit de neascultare. Fiind o materializare a neascultării, gustarea e şi împlinirea, dar şi urmarea neascultării” (Ibidem, pp. 3-4). Deci pofta simţuală, ca eliberare a simţualităţii de spirit, a trebuit să stârnească în spirit mândria, pentru a se putea satisface. De-abia prin mândrie a rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu şi l-a aservit sie-şi. Actul căderii e prin urmare în acelaşi timp un act spiritual şi un act simţual (Ibidem, p.10-11).

Refuzul efortului ce-l reclamă practica binelui, neglijenţa, aversiunea faţă de bine şi chiar săturarea de bine, au prilejuit prima cădere. Omul a preferat desfătarea arătată ochilor trupeşti, în locul frumuseţii inteligibile şi a pus săturarea stomacului mai presus de bucuriile duhovniceşti.

Cu toată ispita diavolului, Adam este responsabil pentru căderea sa

Cu toate acestea, Adam însuşi este responsabil pentru propria sa cădere. De ce? Pentru că el a râvnit în sine să ajungă dumnezeu, chiar dacă asta însemna să o facă fără El. Dacă dragostea lui Adam pentru Dumnezeu ar fi fost mai puternică, cu siguranţă nu s-ar fi poticnit şi nu ar fi ascultat şoapta diavolului. Acesta le-a promis că vor cunoaşte binele şi răul, iar ei, prin călcarea poruncii, au pierdut harul lui Dumnezeu. Căderea oamenilor de la Dumnezeu a constat formal într-un act de neascultare. Prin însuşi acest act s-au rupt din interior de Dumnezeu, de dialogul pozitiv cu El.

Primii oameni nu-și recunosc greșeala, deși Dumnezeu îi ajută la aceasta

Păcatul neascultării a fost urmat de acela al nerecunoaşterii greşelii săvârşite, căci auzind glasul lui Dumnezeu, Adam şi Eva s-au ascuns. La întrebarea Creatorului: Adame, unde eşti? (Facere 3, 9), acesta răspunde că „am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol, şi m-am ascuns” (v. 10). Pare a fi o încercare de a distrage atenţia lui Dumnezeu de la păcatul săvârşit, încercând să vorbească despre ultimul lucru care s-a întâmplat după cădere: faptul că au auzit glasul lui Dumnezeu. Întrebarea pe care o adresează Dumnezeu are un sens mai profund decât cel ce se lasă descoperit la prima vedere şi anume, Dumnezeu îl întreabă pe Adam: în ce stare ai ajuns? Sfântul Simeon Noul Teolog vede în această întrebare un îndemn: „Hai, cugetă, nenorocitule, hai, ieşi de unde te-ai ascuns! De Mine crezi că te poţi ascunde? Spune: am păcătuit!” (Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5).

Şi pentru că Adam nu îşi recunoaşte cu sinceritate păcatul comis, i se mai dă o altă şansă: Cine ţi-a spus că eşti gol? (v. 11), adică de unde ştii acest lucru? Această întrebare pe care Dumnezeu o adresează lui Adam este de fapt o invitaţie la mărturisirea păcatului săvârşit, la o veritabilă întoarcere spre El. Dumnezeu l-a căutat pe Adam, care s-a ascuns, şi l-a întrebat: Unde eşti? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?(Facere 3,11).  Felul cum este pusă întrebarea: Nu cumva îi favorizează lui Adam un răspuns pozitiv, dându-i prilej de a se pocăi. Dumnezeu ştia că Adam şi Eva călcaseră porunca, cunoştea cauza goliciunii lor, dar El aştepta părerea de rău a acestora pentru păcatul săvârşit. Însă iubirii pline de iertare manifestată de Dumnezeu, Adam îi răspunde prin refuzul său de a-şi recunoaşte greşeala săvârşită. Dimpotrivă, se afundă mai mult în păcatul neascultării aruncând vina pentru căderea sa asupra femeii şi implicit asupra lui Dumnezeu: „femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat” (v. 12). Adam crede că nu are nici o vină pentru fapta comisă, ci vinovată este femeia pentru că ea l-a îndemnat să mănânce şi mai ales vinovat este Dumnezeu care a creat-o pe ea (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.). Căci dacă Dumnezeu nu ar fi făcut femeia, nici ea nu l-ar fi ispitit spre gustarea fructului oprit. De aici putem lesne observa că păcatul distruge atât relaţiile dintre oameni cât şi dintre aceştia şi Creatorul lor.

Acelaşi autor filocalic, pentru a arăta cât de important era ca Adam să se pocăiască, spune că dacă acesta şi-ar fi recunoscut păcatul şi ar fi cerut iertarea de la Dumnezeu atunci „ar fi rămas în rai şi ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus fiind surghiunit şi zăcând în iad atâtea veacuri” (Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.).

Ispitele primilor oameni ne ademenesc și pe noi astăzi

De aceleaşi ispite pe care le-au avut atunci protopărinţii suntem atacaţi şi noi astăzi: pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii. Mărul era frumos la vedere– pofta ochilor, bun la gust – pofta trupului, şi dă ştiinţă– trufia vieţii. Nu putem spune că noi am fi rezistat tentaţiei. Vedem în jur atâtea suferinţe de pe urma păcatului, cunoaştem din experienţă amărăciunea şi golul din suflet pe care urmează păcatului, şi totuşi îl săvârşim. Sfântul Grigorie Palama subliniază faptul că, mulţi îl învinuiesc pe Adam fiindcă lăsându-se cu uşurinţă înduplecat de sfătuitorul cel rău a călcat porunca dumnezeiască şi prin această călcare ne-a pricinuit nouă moartea, dar  nu e totuna a vrea cineva să guste înainte de cercare dintr-o buruiană aducătoare de moarte şi a dori să mănânce din ea după ce a cunoscut din cercare că e aducătoare de moarte. Este mai de ocară acela care ia otravă şi-şi atrage moartea după cercare, decât cel care face şi pătimeşte aceasta înainte de cercare. De aceea fiecare dintre noi e mai de ocară şi mai de osândă decât Adam (Despre cunoştinţa naturală, cap. 55, în Filocalia, vol.  VII).