Cultul liturgic al Sfintei Biserici are în componenţa sa, pe lângă dumnezeiasca Liturghie sau modul prezenţei reale a Mântuitorului Iisus Hristos în mijlocul comunităţii euharistice, şi alte rânduieli cunoscute sub numele de Sfinte Taine şi ierurgii. Toate la un loc constituie modul prin care Biserica invocă Duhul Sfânt pentru a binecuvânta şi sfinţi viaţa umană şi natura înconjurătoare, astfel încât omul să găsească mai uşor calea spre Dumnezeu. Din acest considerent, în cărţile noastre de cult, pe lângă cele şapte Sfinte Taine, vom găsi o multitudine de rânduieli şi slujbe în care sunt binecuvântate lucrurile şi situaţiile prin care trece viaţa creştinului. Astfel, avem rânduieli de binecuvântare a salciei la Duminica Floriilor, a strugurilor la Schimbarea la Faţă, sfinţirea fântânii, binecuvântarea holdelor şi aşa mai departe.

Cea mai cunoscută în popor este binecuvântarea ramurilor verzi de tei, cel mai adesea, dar şi de nuc ori de salcâm în alte părţi ale ţării noastre, în cadrul Vecerniei plecării genunchilor – oficiate în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt. Deşi cărţile de cult nu precizează la sfârşitul celor şapte rugăciuni o rânduială sau o rugăciune de binecuvântare a ramurilor verzi, în practică, ramurile sunt aduse în faţa Sfintelor Uşi, acolo unde preotul le stropeşte cu aghiasmă mică, rostind: „Se binecuvântează ramurile acestea cu harul Preasfântului Duh și prin stropire cu această apă sfințită, în numele Tatălui și al Fiului, şi al Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!”.

Ramurile de tei sunt împărţite credincioșilor de către slujitorii Bisericii. Acestea se iau acasă ca semn de binecuvântare și se așează la porţi, la uşile de la intrare şi chiar la icoane. Există practica, cel puţin în satele din nordul Moldovei, de pe valea Trotuşului şi din nordul Munteniei, ca de la ceasul vecerniei din sâmbăta Pogorârii Duhului Sfânt ramurile de tei să fie aşezate la porţile principale de la intrarea în gospodărie.

Din păcate, mai ales în sursele media contemporane, se vorbeşte despre aceste ramuri ca având efecte magice: că apără de spiritele rele, alungă sufletele morţilor ce nu şi-au găsit odihna, ajută la sporirea recoltei ori sunt de bază în descântece împotriva ielelor. Deşi se vorbeşte despre o credinţă populară, în realitate aceste practici superstiţioase sunt dăunătoare vieţii spirituale a credincioşilor şi nu au făcut niciodată parte din tradiţia corectă a Sfintei Biserici şi a neamului românesc.

Ramurile verzi, simbol al limbilor de foc – semn al pogorârii Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli, fac parte din acele rânduieli de binecuvântare a vieţii creştinului. Ca atare, credincioşii simpli au ştiut dintotdeauna acest fapt, aşezând ramurile la icoanele din case lor, fără a pretinde că au anumite puteri magice.