Mania grandorii și mania persecuției – etapa a patra în dezvoltarea mândriei
În acest stadiu al mândriei, păcatul nu-l chinuie, ci devine pentru el o deprindere. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.
În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu.
Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci devine pentru el o deprindere; dacă în stadiul acesta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului. Starea lui sufletească este mohorâtă, lipsită de orice lumină, singurătatea lui e deplină – dar totodată are convingerea sinceră de corectitudinea căii sale și sentimentul deplinei siguranțe, în timp ce aripi negre îl poartă repede spre pierzare.
La drept vorbind, între o asemenea stare și nebunie deosebirea este măruntă.
Cel mândru rămâne și în această viață în stare de izolare deplină („întunericul dinafară”). Uitați-vă cum discută și cum poartă disputele: fie că nu aude deloc ceea ce i se spune, fie că aude doar ceea ce coincide cu părerile lui; iar dacă i se spune ceva nepotrivit cu părerile lui, se supără ca și cum ar fi fost jignit personal, devine batjocoritor și neagă cu înverșunare. La cei din jur vede doar însușirile pe care el însuși le atribuie în mod arbitrar, așa că, și atunci când laudă, este tot mândru, închis în sine, inabordabil pentru cel obiectiv.
Caracteristic este faptul că două dintre formele cele mai răspândite de boală psihică – mania grandorii și mania persecuției – decurg în mod direct din „autoaprecierea sporită” și sunt absolut de neconceput la cei smeriți, simpli, care uită de propriul eu. De altfel, și psihiatrii consideră că la paranoia duc, în primul rând, sentimentul exacerbat al propriei personalități, atitudinea dușmănoasă față de oameni, pierderea capacității normale de adaptare, pervertirea aprecierilor. Paranoicul clasic nu se atacă niciodată pe sine însuși, el are totdeauna dreptate în proprii săi ochi și este acut nemulțumit de cei din jur și de condițiile sale de viață.
Iată unde se arată profunzimea definiției Cuviosului Ioan Scărarul: „Mândria este sărăcia cea mai de pe urmă (extremă) a sufletului”.
Cel mândru suferă înfrângere pe toate planurile:
Psihologic – mâhnire, întuneric, sterilitate.
Moral – singurătate, secătuire a dragostei, răutate.
Teologic – moartea sufletului, care premerge morții trupești, gheena încă din timpul vieții.
Fiziologic și patologic – boală nervoasă și sufletească.
(Preotul Aleksandr Elceaninov, Cum să biruim mândria, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2010, pp. 57-59)
Citește și:
Preocuparea de sine, prima etapă în dezvoltarea mândriei
Maica Domnului – smerenia care a încăput dumnezeirea
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro