În tumultul societății actuale, când omul se confruntă din ce în ce mai des cu stresul, cu bolile, cu singurătatea și cu grija zilei de mâine, o vârstă trecută de 80 de ani pare un vis de nerealizat pentru mulți dintre noi. Statisticile științifice spun același lucru: în România secolului XXI, speranța medie de viață este de 73,98 de ani (70,5 ani în cazul bărbaţilor şi 77,6 ani, în cel al femeilor). Totuși, există și excepții. Avem printre noi bunici și străbunici care au depășit un secol. Rețeta? Genetica, stilul de viață, cumpătarea, activitatea fizică, interacţiunile sociale cu prieteni şi membri ai familiei, aceștia sunt doar câțiva factori care contribuie la atingerea unui veac. Însă, cea mai importantă este binecuvântarea lui Dumnezeu – căci întâlnim oameni care au trecut prin multe necazuri și încercări, care au dus o viață cu lipsuri și, totuși, pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu bătrâneți liniștite și îndelungate.

O astfel de viață binecuvântată revine astăzi în atenția noastră. O sută de ani și două luni: două războaie mondiale, foamete, deportare, pogrom evreiesc, moarte a unor membri ai familiei și singurătatea unui om. Aurelian Albert, mai pe scurt moș Aurel, acesta este omul care sâmbătă, 29 martie 2014, a plecat spre marea întâlnire cu Hristos.

Nu a fost o personalitate, nici un mare învățat. Avea, însă, o simplitate care te copleșea, la care se adăuga simțul umorului. În viață a făcut de toate. A fost cofetar, cizmar, sportiv, familist, militar însă, mai presus de toate, a fost şi nu a încetat să fie vreodată OM cu frica de Dumnezeu şi cu dragoste de biserica lângă care a locuit mai bine de un secol.

Copilărie și tinerețe sub semnul încercării

Deşi pare incredibil, moșul Aurel a locuit, până mai ieri, în aceeaşi casă în care s-a născut. Pe Moara de Vânt, în apropierea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”. Tot până mai ieri, el era cel mai înaintat în vârstă dintre locuitorii cartierului de pe dealul Tătărașilor. Cunoştea împrejurimile ca-n palmă, încă de pe vremea în care în zonă nu existau mai mult de cinci case. Era unul dintre puținii oameni din Iași care mai puteau să dea mărturie despre existența istoricelor mori de vânt de pe colina nord-estică a orașului nostru. Când s-a născut, una dintre mori era deja în paragină, dar ştie că tatăl său, în tinerețe, măcina acolo porumbul. Amintirile copilăriei sale sunt adevărate lecții de istorie pentru noi, trăitori într-un oraș cu totul modificat: „Aici m-am născut şi aici am crescut, în casa bunicilor şi a părinţilor mei. Nu prea erau case în zonă, ci doar vreo cinci, până la vale, la Sfântul Dumitru. Eram noi şi biserica, vecina mea dintotdeauna. Nu erau maşini, ca acum, drumul era totul al nostru şi al săniilor noastre. Ne puneam de sus, de la nisipărie şi nu ne opream până la Sfântul Dumitru. Odată, am plecat cu săniile până în centru, să vedem şi noi becurile electrice, căci la noi, pe dealul Moara de Vânt, nu era electricitate. Doar pe Cuza Vodă erau lampioane cu becuri. Am crezut atunci că văd o minune, să lumineze totul aşa, fără gaz şi fără fum!”.

După o copilărie sub semnul războiului, al sărăciei și al încercărilor, de tânăr a cunoscut ce este munca. Mai întâi a avut cai și căruță și a cărat nisip la șantierele din oraș. Apoi, a lăsat munca brută și a intrat la o cofetărie elveţiană, de pe Cuza-Vodă. Acolo, printre dulciuri, şi-a cunoscut și dulceaţa vieţii - povestea moșul Aurel, gândindu-se la soția sa, cu care a avut 50 de ani de căsnicie. Se mândrea că era meşter în bucătărie şi că, în vremurile mai liniştite, le făcea copiilor bunătăţi. Buşeuri, pateuri, prăjituri... „La mine era totdeauna sărbătoare în casă. Eram amândoi cofetari, aveam de toate, copiii nu au dus lipsă de nimic, dădeam şi la alţii. Asta era pentru mine frumuseţea sărbătorilor, să dau şi celorlalţi din multul sau din puţinul nostru”.

Însă, imediat după zâmbet, se întrista, când vorbea despre vremea foametei: „A fost şi greu. Am fugit de foamete la Balş, în Banat. Am trăit un Crăciun acolo şi o primăvară. Aveam fata de câţiva ani. Munceam la un boier, pe mâncare şi atât dar, de multe ori, nici asta nu ajungea. Mai găseam câte oleacă de tărâţe şi făceam mămăliguţă. Şi, fata, când a văzut mămăliguţa, dădea cu degetul şi spunea: Tată, dar asta e mămăliguţă de ţărână! Era neagră... Dar, mulţumim lui Dumnezeu, ne-a fost din nou bine”.

Experiența războiului

Pentru noi, cei de astăzi, relatările despre experiența războiului ne par desprinse dintr-o altă lume. Însă, pe chipul celor ce au călcat frontul a rămas pentru totdeauna o umbră. Nu era dată să-l vizitezi pe moș Aurel, să nu povestească ceva despre experiența celui de-al doilea război mondial: „După ce am terminat stagiul militar, a venit războiul. Am stat 20 de zile acasă, apoi ne-au concentrat şi tot militar am fost. Mergeam spre ruşi, dar când am trecut Prutul, a venit un proiectil şi ne-a răsturnat barca. Locotenentul Creţulescu a fost luat de ape – l-au pescuit mort, mai târziu... – iar eu am fost rănit la picior. Am fost trimis la spital şi, apoi, am mers de colo-colo”.

Chiar dacă nu a depășit frontul de la Nistru, o întâmplare din viața fratelui său îl marcase. O povestea cu înfrigurare, ca pe o adevărată lecție de viață, insistând pe corectitudinea pe care trebuie să o avem în fața lui Dumnezeu și a semenilor: „Mergeau în grupuri de câte trei, pe câmpul de luptă. Ăla din stânga fratelui meu, cum vedea un mort, se ducea şi îi lua tot. Îi deschidea gura, verifica dacă are dinţi din aur şi îi scotea. Îi lua şi ceas şi tot ce mai avea. Frate-meu i-a spus că nu e bine, dar nu l-a ascultat. După câteva zile, a venit o schijă de obuz şi i-a luat capul. Adunase un sfert de raniţă de danturi de aur şi ceasuri, dar asta nu l-a ajutat cu nimic. Nimic nu poţi face fără Dumnezeu, nici să te duci până în grădină. Trebuie credinţă şi trebuie să fii corect. Aşa m-a ajutat Dumnezeu!”.

Moșul Aurel și Dumnezeu

El era om simplu, nu avea păreri teologice sau filosofice despre Dumnezeu. Avea, însă, conștiința credinței și a Bisericii, a candelei mereu aprinse.

Biserica de lângă casă este aceeaşi în care a fost botezat, în care s-a cununat și a prohodit pe cei dragi. Era legat de biserică, la fel cum era legat de Dumnezeu. În fiecare lună, din pensia lui aducea la biserică 30 de lei. Când i s-a mărit pensia, a venit la părintele și a dat cu zece lei mai mult. Nu erau bani mulţi, dar erau oferiţi din suflet. Odată, l-am întrebat cum îl vede el pe Dumnezeu. A stat un pic pe gânduri, cu privirea pierdută în grădina din apropierea casei, apoi a răspuns: „Ca pe tata și ca pe mama. De la ei am învățat omenia și credința. N-am înjurat niciodată. N-am avut pe cine… Am ajutat atât cât am putut și cum am putut. Sub patul meu a stat ascunsă o familie de evrei, când escorta venise pe urmele lor. Doi părinţi şi doi copii. Apoi, jidanul a vrut să-mi facă acte pe casa lui, înainte de a fugi în lume. Am zis că nu-mi trebuie. Îmi era suficient că-i ştiam bine şi că aveam eu casa mea. Să fii mulțumit cu ce ai și să ajuți cum poți, asta-i Dumnezeu pentru mine!”.

Bucuria lui era să vină la Biserică, dar nu mai puțin fericit era de vizita preotului la Ajunul Crăciunului și la Botezul Domnului. Într-un an, când părintele l-a întrebat în glumă dacă „ne vedem și la anul?”, el a răspuns cu haz: „Dar de ce, părinte, sunteți cumva bolnav?”.

Chiar și la o sută de ani, era nelipsit de la biserică. Ca un ceas elvețian, la ora 10.15 erau el, cu lumânărica și cu prescura, la ușa Sfântului Altar. După ce îl ajutam să coboare treptele de lângă catapeteasmă, îmi șoptea: „Mai vreau să rămân puţin!”.

A fost o dorința a lui de a sta la biserică, deși toată viața și-a petrecut-o lângă ea. În luna ianuarie împlinise un secol, iar părintele se pregătea să îl sărbătorească cu toată comunitatea. Însă, Dumnezeu a avut alte planuri cu moșul. O întâmplare stupidă a făcut ca, la o sută de ani și o lună, să aibă mâna în ghips. Apoi, au venit gerul și zăpada și nu a mai putut ajunge la biserică. Ultima dată când l-am vizitat, avea o mare dorință: să-i caut pomelnicul familiei sale și să-l dau la Altar, spre pomenirea celor adormiți. Ultima lui dorința se îndrepta tot spre biserică și Dumnezeu.

Acum, s-a adăugat în dreptul părinților lui, lăsând un loc gol în biserica de pe dealul Moara de Vânt. A lăsat, însă, și o dâră de lumină, de smerenie și de simplitate, de cumințenie și de cumpătare. O viață într-o sută de ani!