Au rămas o mulţime de legende legate de precocitatea copilului Jaroslav Pelikan. Una dintre ele afirmă că la vârsta de trei ani, întrucât nu putea încă ţine în mână un stilou, fusese învăţat de mama sa să scrie la maşină. De asemenea, a demonstrat foarte de timpuriu o extraordinară capacitate de învăţare a limbilor străine, fapt datorat, se crede, mediului familial multicultural, cât şi studiului început foarte devreme. Abilitatea lingvistică îi va fi de un extraordinar folos în cariera aleasă, contribuind serios la titlul de cel mai proeminent istoric, din secolul al XX-lea, al învăţăturii creştine. Studiul său a îmbrăţişat nu doar istoria teologiei apusene – catolice sau protestante – aşa cum procedau cei din breasla sa, ci şi a celei ortodoxe, făcând cunoscută Ortodoxia în Apus, într-o manieră academică, credibilă.

În tinereţe, Jaroslav Pelikan a studiat intens pianul şi chiar a cochetat o perioadă cu ideea de a urma cariera de pianist.

O carieră ameţitoare

La doar 22 de ani obţine diploma de licenţă la Universitatea din Chicago. În 1962 este chemat de Universitatea Yale pentru a preda cursul de Istorie bisericească, iar zece ani mai târziu primeşte titlul de profesor emerit la aceeaşi universitate.

Inepuizabila energie şi calităţile extraordinare ale profesorului Pelikan l-au propulsat în numeroase funcţii de conducere, devenind una dintre cele mai vizibile personalităţi ale vieţii intelectuale americane a ultimelor două decenii. Din 1994 a fost ales membru al Comitetului Preşedintelui SUA pentru Arte şi Ştiinţe, câţiva ani mai târziu preşedintele Bill Clinton numindu-l preşedinte al acestei instituţii. A primit titlul de „Doctor Honoris Causa” din partea a 42 de universităţi din întreaga lume, iar lista celorlalte titluri şi distincţii este aproape interminabilă.

Opera integrală a lui Jaroslav Pelikan cuprinde mai mult de 30 de volume. Aici este inclusă şi opera sa monumentală, în 5 volume: „Tradiţia creştină – O istorie a dezvoltării doctrinei”, scrisă într-un interval de 18 ani.

Înaintea acestei serii fusese publicată, sub îngrijirea sa, întreaga operă a lui Martin Luther, în 20 de volume.

Unele dintre lucrările sale mai târzii – cum ar fi „Fecioara Maria de-a lungul secolelor”, „Iisus de-a lungul secolelor” sau „A cui este Biblia?” (primele două traduse şi în limba română) - au trezit un interes deosebit şi în rândul publicului larg, fiind adevărate succese de piaţă.

A murit cu Hristos pe buze

După o viaţă dedicată studiului rădăcinilor, istoriei şi devenirii creştinismului, Jaroslav Pelikan, care a slujit şi ca pastor în Biserica Luterană, hotărăşte în 1997, de Buna Vestire, să se convertească la Ortodoxie, făcând acest pas împreună cu soţia sa. Într-o scrisoare deschisă, adresată bisericii luterane „Vitezda”, din New Haven (SUA), congregaţie de care aparţinuse, Pelikan consideră decizia luată ca fiind „apogeul firesc al unei creşteri duhovniceşti care s-a produs în mintea şi sufletul meu în ultimele decenii”. Tot referitor la convertirea sa, membrii familiei îşi amintesc că profesorul Pelikan ar fi afirmat că „nu a fost vorba de o convertire la Ortodoxie cât, mai degrabă, de o reîntoarcere la Ortoxoxie, după ce m-am dezbrăcat de propriile prejudecăţi, scoţând la iveală Ortodoxia care fusese dintotdeauna ascunsă în mine.”

Botezul ortodox l-a primit în capela Seminarului Ortodox „Sfântul Vladimir” din New York. Deşi gestul său a fost făcut dintr-o profundă convingere, fapt care reiese şi din cuvintele redate mai sus, Jaroslav Pelikan a evitat mediatizarea, nedorind ca persoana sa să fie prilej de polemică interconfesională.

În data de 13 mai 2006, după o îndelungată suferinţă cauzată de o boală de cancer, eruditul profesor, în vârstă de 82 de ani, îşi încredinţa sufletul în mâinile lui Hristos, slujba înmormântării fiind făcută în aceeaşi capelă „Sfântul Vladimir” din New York. Ultimele cuvinte pe care Jaroslav Pelikan le-a rostit au fost următoarele: „Dacă Hristos a înviat, nimic nu mai contează. Dar dacă Hristos nu a înviat …nimic nu mai contează.”

„Datorită lui Iisus, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi”

„Indiferent de ceea ce ar putea oricine crede sau gândi în particular despre el, Iisus din Nazaret este de aproape două mii de ani figura dominata a istoriei culturii occidentale. Dacă ar fi cu putinţă să extragem din această istorie, cu un fel de supermagnet, fiecare fărâmă de metal purtând măcar o urmă a numelui său, ce ar mai rămâne? (…)

Cea mai mare parte a omenirii îşi datează calendarele de la naşterea lui, milioane de oameni înjură cu numele lui şi se roagă în numele lui. În cele din urmă, însuşi calendarul Europei, care a devenit apoi calendarul celei mai mari părţi a lumii moderne, a evoluat înspre recunoaşterea semnificaţiei figurii lui Iisus ca punct de cotitură al istoriei văzute atât ca proces, cât şi ca naraţiune.

După cum am constatat, istoricii creştini de la Luca la Eusebiu şi aşa mai departe au păstrat sistemul roman de datare a evenimentelor în funcţie de domeniile împăraţilor. Datele acestor domnii erau la rândul lor citate potrivit unei cronologii care pornea de la data legendară a întemeierii Romei de către Romulus şi Remus, precum A. U. C., Ab Urbe Condita (titlul lucrării lui Titus Lius pe care o numim astăzi Istoria romei). Persecutarea Bisericii în timpul împăratului Diocleţian, care a domnit între anii 284 - 305, i-a determinat pe unii creştini să-şi dateze calendarele începând cu aşa numita Epocă a Martirilor. Spre exemplu Indicele scrisorilor festive ale lui Atanasie din secolul al IV-lea este ordonat, potrivit calendarului egiptean, cu lunile şi zilele fiecărui an, însă identifică anul primei Scrisori festive ca fiind „cel de-al patruzeci şi patrulea an al erei diocleţiene”, adică anul 327 după Hristos. Acesta este sistemul calendaristic păstrat încă de creştinii copţi din Egipt şi de creştinii din Etiopia.

În secolul al VI-lea însă, un călugăr scit care trăia la Roma, Dionysius Exiguus, a propus o nouă cronologie, ce urma să aibă ca punct de pornire nu mitul păgân al întemeierii Romei de către Remulus şi Remus şi nici domnia împăratului Diocleţian, ci întruparea lui Iisus Hristos, mai precis ziua în care arhanghelul Gavriil binevoieşte Fecioarei Maria naşterea fiului său, 25 martie 753 de la întemeierea Romei. Din motive ce rămân încă necunoscute, Dionysius Exiguus a calculat greşit cu patru până la şapte ani, astfel încât s-a ajuns uneori să se spună ca Iisus s-a născut în anul 4 înainte de Hristos.

Lăsând însă la o parte aceste amănunte nesemnificative, totuşi „era creştină”, cum a fost ea identificată de către Dionysius, s-a cristalizat treptat, devenind universală, chiar dacă acest proces a durat multe secole. De acum înainte datele istorice sau biografice sunt marcate cu înainte de Hristos şi după Hristos, în funcţie de „anii Domnului Nostru”. Până şi viaţa unui Antihrist se datează cu datele lui Hristos; biografiile duşmanilor săi trebuie scrise în acest mod, aşa încât spunem despre Nero că a murit în anul 68 după Hristos şi despre Stalin că a murit în 1953 după Hristos.

Privind din această perspectivă, dar nu numai din această perspectivă, suntem toţi obligaţi să recunoaştem că, datorită lui Iisus din Nazaret, istoria nu va mai fi niciodată aceeaşi. (fragment din: Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor: locul lui în istoria culturii, Bucureşti, Humanitas - 2004)

„De la Răsărit vine lumina!”

Răsăritul fusese izvorul vieţii şi al luminii încă de la început. „Ex Oriente lux!” Biserica creştină în lume a început în Răsărit. În Răsărit se găsea Raiul, locul „Bisericii străvechi”; de la răsărit a venit strămoşul lui Israel, Avraam, condus de marea făgăduinţă a lui Dumnezeu; Iisus s-a născut în Răsărit; de la Răsărit au venit Magii la ieslea lui Hristos ca emisari ai tuturor neamurilor”. Mare parte a liturghiei şi a dogmei creştine a apărut în Răsărit, după cum le amintesc frecvent teologii greci adversarilor lor apuseni. Principalul simbol al superiorităţii teologiei răsăritene faţă de cea apuseană era preeminenţa elinei, cu precizia corespunzătoare, ca limbă de exprimare a doctrinei creştine. Diversele controverse doctrinare au arătat că nu există nici măcar un termen latin care să corespundă mult mai subtilelor distincţii conceptuale ale teologiei greceşti. (fragment din: Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină – o istorie a dezvoltării doctrinei, Iaşi, Polirom - 2004)

(Petru Mărculeț)