Botezul copiilor reprezintă o practică ce își are rădăcini atât în Sfânta Scriptură, cât și în tradiția apostolică și patristică. În demersul nostru, avem intenţia de a arăta, în ordine cronologică, pe baza mărturiilor post-apostolice și patristice, a istoriei Bisericii vechi, că există numeroase indicaţii că nou-născuţii erau încă de atunci botezaţi.

Pedobaptismul în secolele I-II

Dovezi în sprijinul botezului nou-născuţilor și copiilor regăsim la începutul epocii post-apostolice, acestea acumulându-se treptat până în jurul anului 400. Aceste mărturii timpurii nu sunt vulnerabile, nu comportă incertitudini, ci sunt cât se poate de limpezi. Spre exemplu, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (100?-160), care cunoscuse creştinismul atât în Asia Mică, cât şi în Roma, declară că are cunoştinţă de „mulţi bărbaţi şi femei de 60-70 de ani care fuseseră discipoli ai lui Hristos încă din copilărie” (Apologia I, XV). Pe aceștia îi oferă ca pilde de trăire creștină aleasă, nutrind dezideratul de a se arăta în tot neamul de oameni astfel de ființe. Reiese că aceste persoane erau botezate ca nou-născuţi în perioada dintre anii 80 şi 95, deci încă din secolul I, adică atunci pe când trăiau unii din apostoli. Se admite și că în ritualul prezentat de Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, nou-născuţii (sau bebeluşii) se aflau sub aripa ocrotitoare a candidaţilor maturi (a părinţilor).

Alte argumente cât se poate de clare se pot deduce din alte două mărturii la persoana întâi, legate de îndelungate vieţi creştine la sfârşitul secolului al II-lea – mărturisirea Sfântului Policarp, episcopul Smirnei: „86 de ani L-am slujit (pe Hristos)” şi cea a lui Policrat: „Am trăit întru Domnul 65 de ani”. Ultima aparţine perioadei 190-191, ceea ce ne permite să conchidem că Policrat a fost botezat pe când era copil, în jurul lui 125. Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei este datat în anul 156, ceea ce înseamnă că Sfântul Policarp a beneficiat de un botez al nou-născutului, încă din secolul I.

Sfântul Irineu de Lugdunum († 202), originar din Asia Mică şi care a fost ucenic al Sfântului Policarp († 156), spune că Domnul Hristos a venit ca pe toţi să-i mântuiască, să-i renască, pe toți care primesc de la El nașterea ce-a de-a doua: pe sugari (bebeluși) şi pe copii, pe băieţi şi pe tineri şi pe bătrâni (Împotriva ereziilor, II, 22). De aceea a venit în toate vârstele: făcându-se prunc pentru prunci și sfințind pe prunci, mic pentru cei mici și sfințind însăși vârsta pe care aceștia o aveau. Prin cuvântul „renăscut” avem o referinţă evidentă la botez, cuvintele care îi urmează indicând clar că nu există o limită de vârstă. Referinţa presupune practica botezului nou-născutului (inclusiv botezul copilului), care trebuie, prin urmare, să dateze cu cel puţin două decenii înainte de scrierile Sfântului Irineu, adică, în jurul lui 150.

O altă operă ce face referire la pedobaptism este Apologia lui Aristide. Ea a fost scrisă probabil în timpul domniei împăratului Adrian (117-138). Aristide dezbate în amănunt viața morală și socială a creștinilor din timpul său, ca manifestare practică a convingerilor și trăirilor lor religioase. Ei îi instruiesc pe servitori, servitoare și copii (când îi au), „făgăduiesc că îi vor creștina pentru dragostea ce le-o poartă, iar, după ce i-au creștinat, îi numesc frați, eliminând orice deosebire între aceste categorii sociale”. Pasajul acesta pertinent descrie deci creştinii ca încercând să convingă orice sclav bărbat sau femeie din gospodărie, „sau copiii”, să devină creştini (Apologia, XV, 6).

Despre „tăcerea” Didahiei și a Păstorului lui Herma

Chiar dacă lucrarea Învățătura celor doisprezece Apostoli, precum și opera Păstorul, a scriitorului Herma, păstrează tăcerea în ceea ce privește botezul pruncilor, putem sublinia limpede că era un gest firesc din partea Apostolilor și a ucenicilor lor ca, mai întâi, după Cincizecime, să depună stăruința de a-și îndrepta misiunea către cei maturi, către adulți, căci ei trebuiau mai întâi creștinați, și apoi asupra copiilor acestora, cu care se putea întâmpla ceea ce s-a petrecut atunci când Sfântul Pavel a botezat familii întregi de convertiți: „casa lui Ștefana”, a temnicerului din Filipi, a Lidiei (Fap. 16, 14-15, 30-34; 1 Cor. 1, 16) etc. Cu alte cuvinte, nou-născuții și copiii puteau fi botezați ori odată cu părinții lor, ori puțin mai târziu, după creștinarea părinților lor.

Practica botezării pruncilor în secolul al III-lea

Din veacul al III-lea, problema botezării copiilor a fost supusă unor largi dezbateri și în sinoade. De pildă, un anume Fidus – episcop african –, era în nedumerire: va trebui ca botezul pruncilor să se săvârșească în a opta zi asemenea Tăierii împrejur a pruncilor din Vechiul Testament? Aceasta a dat ocazie Sfântului Ciprian – episcopul Cartaginei – să convoace un Sinod la anul 252. Sfântul Ciprian, în unire cu un sinod de 70 de episcopi și în numele acestora îi răspunde episcopului Fidus, menționează că nu numai de la 8 zile înainte se poate boteza copilul, ci chiar îndată după naștere (Epistola LIX). Deci astfel, ei apără, împotriva colegului lor Fidus – „iubitului frate”, practica administrării botezului îndată după naşterea pruncilor, explicându-ică nu trebuie să îndepărtăm pe nimeni de la botez și de la harul lui Dumnezeu, Care este bun și îndurător cu toți. Ceea ce trebuie să se păzească de către toți este mai ales grija față de cei de curând născuți, care merită deosebita atenție și bunăvoința lui Dumnezeu. Hotărârea adoptată de sinodul cartaginez în frunte cu Sfântul Ciprian n-a făcut decât să „păstreze credința statornică a Bisericii”, precum observă Fericitul Augustin (Epistola CLXVI, 28, 23). În sinodului, dacă și cei care au comis mai înainte o mulțime de păcate față de Dumnezeu, după ce cred capătă iertarea acestor păcate și nimeni nu este exclus de la Botez și de la har, cu atât mai mult nu trebuie să lipsim de el pe prunc care, de-abia născut, n-a păcătuit întru nimic fără numai că, ieșit din Adam după trup, a contractat prin faptul nașterii sale, contagiunea morții celei vechi și care se apropie cu atât mai mult de iertare cu cât i se iartă nu păcatele personale, ci păcatul altuia. Copiii nou-născuți sunt fără păcate personale, însă sunt solidari cu păcatul lui Adam și supuși aceleiași pedepse ca el. De aceea, copiii când se nasc, intră în această lume prin lacrimi și prin plâns.

În Răsărit, marele scriitor al Bisericii – Origen († 254) – subliniază că „Biserica a primit de la Apostoli tradiţia de a administra botezul şi copiilor” (Comentar la Epistola către Romani, V, 9).El și numește Botezul copiilor „predanie apostolică”. Atunci când dă răspuns la nedumeririle de care sunt cuprinși unii „frați”, cum că pruncii sunt botezaţi pentru iertarea păcatelor (Fap. 2, 38), el spune: „Nimeni nu este curat, măcar o zi de va fi viaţa lui pe pământ (Iov 14, 4 – n. n.)? Tocmai pentru că necurăţiile din naştere sunt şterse prin Taina Botezului, de aceea se botează copiii, căci (cum scrie la Scriptură), de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (In. 3, 5)” (Din omiliile Evangheliei de la Luca, XIV, V). Același scriitor fecund al Bisericii, în omilia a VIII-a la Levitic, spune că nimeni, chiar de ar trăi numai o zi, nu poate fi scutit de păcat și că trebuie botezat.

Continuând incursiunea post-apostolică și patristică, evidențiem mărturiile Sfântului Ipolit al Romei (170?-235) cu privire la botezul copiilor. Sfântului Ipolit îi revine meritul de a fi fixat în scris, în lucrarea sa  – Tradiția Apostolică –, destul de sistematizată pentru acel timp, rânduiala deja existentă în Biserică. Însuși autorul sfânt recunoaște în prologul lucrării sale că el face cunoscută tradiția „care s-a învățat de Biserică, pentru ca aceia care sunt bine instruiți să păzească tradiția care s-a păstrat până în prezent”. Deci, Tradiția Apostolică ne prezintă rânduielile liturgice nu numai ale secolului al III-lea din Biserica Romei, ci o rânduială mult mai veche, poate chiar pierzându-se în veacul apostolic, o rânduială comună întregii Biserici, datorită uniformității cultului primar. Se vorbește despre botezul „celor mici” (parvulos), mai întâi a celor care pot răspunde singuri la întrebările baptismale şi apoi a celor care nu pot. În cazul nou-născuților sau copiilor prea mici, se cerea mărturisirea credinței de către părinți, sau de către rude sau de către cineva apropiat din familie. Se întrevede aici destul de clar existența nașilor încă în acea perioadă îndepărtată. Sfântul Ipolit a arătat și ordinea în care se primea Botezul: „Se botează mai întâi copiii ... apoi bărbații și femeile”.

În privința concepției lui Tertulian vizavi de tema noastră se naște întrebarea: Pare preferinţa sa pentru amânarea botezului („să fie făcuţi creştini atunci când au devenit competenţi să-l cunoască pe Hristos” - De baptismo, 18, 5) un protest împotriva unei inovaţii, sau dezaprobarea sa faţă de un ritual de rutină? De bună seamă, rezervele lui Tertulian sunt îndreptate împotriva unei uzanţe stabilite în cadrul Bisericii cartagineze. Căci, chiar dacă acesta e arătat ca un scriitor potrivnic botezului copiilor, tocmai această împotrivire a sa dovedește că botezul ființà. Afară de aceasta, el nu aduce nici un temei apostolic împotriva botezării copiilor, ceea ce, fără îndoială ar fi făcut, dacă Biserica veche ar fi fost și ea potrivnică.

Pedobaptismul în secolul al IV-lea

După cum se știe, Biserica și-a mărturisit mereu credința în existența păcatului originar. Astfel, creștea și responsabilitatea Bisericii față de cei ce ar muri nebotezați. Episcopul Himeriu de Taragone, întrebând pe papa Siriciu, prin anul 385, despre vârsta la care trebuie dat Botezul, acesta îi răspunde: „atât copiilor care încă nu pot vorbi din cauza vârstei, cât și celor care, în caz de necesitate, le-ar fi necesară apa sfântă a Botezului. Ca nu cumva din vina noastră să-și piardă sufletele și pentru faptul că nu am dat botezul celor ce doresc, plecând din această lume, să piardă și Împărăția și viața” (Epistolae et decreta).

Prin sinodul de la Mileve (416) se anatematizau cei ce nu botezau copiii, iar prin canonul 110 al Sinodului de la Cartagina din 418, se cerea botezarea copiilor întru iertarea păcatului strămoșesc: „... s-a hotărât să fie anatema oricine tăgăduiește sau zice că pruncii nou-născuți și copiii, fiind botezați din pântecele maicilor, nu se botează spre iertarea păcatelor și nici nu-și atrag ceva din păcatul strămoșesc al lui Adam care ar trebui curățat prin baia renașterii, de unde urmează că la aceștia nu s-ar înțelege forma Botezului spre iertarea păcatelor cea adevărată, ci cea mincinoasă ... Deci ... și pruncii, care de la sine n-au putut săvârși nici unul din păcate, cu adevărat se botează spre iertarea păcatelor ca să se curățească întru dânșii prin renaștere, ceea ce și-au atras din nașterea cea dintâi”.

În duh apostolic, și scrierea Așezămintele apostolice (VI, 15), redactată în jurul anului 400, transmite informații despre practici și tradiții autentic apostolice: „Botezați și copiii voștri și  creșteți-i în supunerea și învățătura Domnului, căci zice (Domnul – n. n.): «Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți»”.

Așa cum amintea și pelagianul Iulian dinEclanum,Sfântul Ioan Hrisostom predica: ,,De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate (personale – n. n.): ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului” (Omilia a III-a a aceluiaşi rostită către neofiţi).Pentru copii botezul este o pecete a slavei şi o consacrare în slujba lui Dumnezeu. Prin botez, copilul este instituit în paradisul din care a fost alungat Adam.

Fericitul Augustin subliniază la rândul său că practica botezării pruncilor era adânc înrădăcinată în tradiția apostolică. În acest sens, redăm cuvintele antologice ale sale din opera Contra donatiștilor, 4, 23: „Potrivit Tradiției, toată Biserica recunoaște botezul pruncilor care, de bună seamă, încă nu pot crede întru inimile lor în dreptatea dumnezeiască, nici a mărturisi mântuirea precum a făcut oarecând tâlharul și care prin plânsetele și țipetele lor în timpul botezului chiar împiedică oarecum săvârșirea Tainei, dar cu toate acestea, nici un creștin nu va zice că botezul nu va fi pruncilor de vreun folos. Iar dacă cineva va întreba de porunca dumnezeiască pentru așa ceva, apoi ce împlinește toată Biserica, chiar de nu va fi statornicit prin sinoade, dar ceea ce totdeauna era în practică, acestea nu sunt socotite altminteri decât drept poruncă apostolică”. Precum Sfântul Ambrozie şi alţi Părinţi, șiFericitul Augustinpredica necesitatea botezului ca şi condiţie pentru intrarea în Împărăţia cerurilor, pornind de la textul scripturistic de la Ioan 3, 5. La Augustin, Botezul este Taina renașterii, care este, în sens negativ, mijlocul iertării păcatului, adică, atât a păcatului originar, cât şi a păcatelor reale comise anterior Botezului (nu după primirea acestuia), aceasta în cazul adulților, şi, în sens pozitiv, temelia noii vieţi spirituale de credinţă. Condiţia subiectivă a acestui efect este primirea meritorie, adică, credinţa penitentă. Din moment ce la copil nu există păcat real, efectul botezului în acest caz este limitat la ștergerea vinei păcatului originar; şi din moment ce copilul nu poate crede prin el însuşi, Biserica creştină (reprezentată de părinţi şi patronii spirituali sau nașii) se prezintă aici din partea sa, după cum spunea şi Augustin, şi îşi asumă responsabilitatea educării copilului botezat în spiritul majorităţii creştine.Astfel, nu se poate să nu accepți și să nu incluzi în sânul Bisericii pe copiii nou-născuţi din părinţi creştini şi pentru care părinţii dau garanţie, iar naşii îşi iau angajamentul ferm că-i vor creşte în credinţa creştină.

Făcând apologia botezului copiilor, în sprijinul ideii sale, Augustin mai aduce, între altele și argumentul că, altfel, copiii nu pot primi Sfânta Împărtășanie.

Sunt multe și referințele Sfântului Vasile cel Mare pe această temă. Din scrierile sale, se poate lesne observa că practica botezării pruncilor era una firească, ce nu era supusă dezbaterilor: „În privinţa scufundării de la botez, (…) tu însuţi ştii că acea scufundare întreită simbolizează cele trei zile (cât a stat Mântuitorul în mormânt). Căci nici n-ai putea scufunda copilul de trei ori fără să-l şi scoţi afară din apă tot de atâtea ori” (Epistole, 236, V). Botezul este considerat de către marele capadocian ca o condiție sine qua non mântuirii: „Prin botez a intrat Israil în pământul făgăduinţei. Tu, însă, cum ai să te reîntorci în paradis fără să fii pecetluit prin botez?” (Omilii şi cuvântări, XIII, 2).

Referindu-se la timpul potrivit pentru primirea Botezului, același Sfânt Părinte mărturisește că „orice timp al vieţii este potrivit pentru mântuirea prin botez” (Ibidem) și consideră că este de neapărată trebuinţă ca cel născut să fie imediat şi „îmbrăcat”: „... cel ce se botează, fie iudeu sau elen, fie bărbat sau femeie, sau rob, sau scit, sau barbar, sau altul care negreşit este numit după deosebirea neamului, prin sângele lui Hristos se dezbracă de omul cel vechi, împreună cu toate faptele lui, iar prin învăţătura cea dumnezeiască se îmbracă în Sfântul Duh, în omul cel nou, zidit după chipul lui Dumnezeu, în dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Despre Botez, I, II, 23).

Sf. Dionisie despre mărturisirea de credință a nașilor

Aceeași tradiție apostolică a botezării pruncilor de care amintea Origen, Augustin etc. o transmite și Sfântul Dionisie Areopagitul (sfârșitul veacului al V-lea și începutul celui de-al VI-lea), în opera Despre ierarhia bisericească,VII, 11. Sfântul Dionisie relevă aici faptul că unii râdeau atunci de botezul pruncilor, menționând că e eronat ca alții (nașul) să se lepede de cel rău și să mărturisească credința creștină în numele pruncilor inconștienți. Acestei idei îi subscriu în zilele noastre neoprotestanții. Autorul sfânt le răspunde că nașul nu înlocuiește pruncul în acest act, ci asigură că ceea ce face el acum va face și pruncul, luându-și răspunderea să-l educe în această direcție. „De fapt, pruncul nu va putea rămâne fără o educație favorabilă credinței sau contrară ei. Creșterea pruncului nu se face într-un gol. Neoprotestanții înșiși îi dau o educație în sensul credinței lor. Deci nu lasă pruncul într-o completă neinfluențare a voinței și cugetării lui. Botezul lor la douăzeci de ani va fi și el rezultatul unei educații ce li s-a dat, al unei influențe exercitate asupra lor. Nici ei nu vin la botez într-un mod cu totul «liber». Și dacă nu se poate spune momentul din care începe această educație, căci copilul începe din primele săptămâni să învețe obiceiurile de la cei din jurul lor, de ce nu s-ar introduce în actele de educație a lor de la început și botezul? Autorul vorbește de niște taine neînțelese, care se săvârșesc și aici în baza «vechii tradiții» apostolice. Nu pricepem tot ce se petrece cu omul chiar de la începutul vieții lui sau faptul că el nu este izolat în dezvoltarea lui nici în primele zile” (Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota 119, în vol. Despre ierarhia bisericească ...).

Mărturiile și argumentele în favoarea pedobaptismului la care am făcut referire demonstrează că în secolele primare ale creștinismului și chiar după aceea, se acorda Botezului atât de mare importanță încât administrarea lui era considerată absolut necesară dobândirii mântuirii și ca atare nu se refuza nimănui.