„Ziua acesta aduce luminat începuturile Pătimirilor Domnului, veniţi dar, iubitorilor de prăznuire, să-L întâmpinăm cu cântări. Că Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de către Pilat. Şi încă fiind lovit de rob cu palma peste cap, toate va să le rabde, ca sa mântuiască pe om. Pentru acesta să zicem, Iubitorule de oameni, Hristoase Dumnezeule, dăruieşte iertare de greşeala celor ce se închină cu credinţă preacuratelor Tale Pătimiri” (Stihira a II-a, din Utrenia Sfintei şi Marii Luni).

Deşi astăzi s-a pierdut caracterul poetic al imnelor Bisericii, alcătuirii sfinte ale melozilor şi imnografilor creştini din primele secole ale istoriei creştinismului, caracterul sacru al acestor cântări străbate până la noi, cei de astăzi.

Biserica, prin intermediul troparelor şi al stihirilor prezente în slujbele vecerniei şi ale utreniei, a adus pe buzele credincioşilor teologia şi învăţătura de credinţă. Pusă pe o melodie, dogma a devenit imn liturgic, reflectând prin cântare adevărurile mântuitoare ale Sfintei Biserici. Secolul al IV-lea a fost cunoscut în istorie drept veacul troparului. În stihuri poetice, alternate de melodii duioase, creştinii trăiau cu mare intensitate cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, au apărut în cultul liturgic alcătuiri poetice prezente până astăzi în cărţile de cult.

Bucuria prăznuirii unei sărbători împărăteşti legată de un eveniment din viaţa Mântuitorului sau a Maicii Domnului, cinstirea mucenicilor, a sfinţilor cuvioşi şi a Părinţilor Bisericii, toate aceste momente şi-au găsit ecoul în imnografia liturgică. Dintre toate aceste poezii duhovniceşti, cele mai profunde sunt cele din săptămâna Sfintelor Pătimiri.

Sfânta şi Marea Luni, Denia din seara Duminicii de Florii deschide evenimentele tragice ale unei perioade ce cântă, tânguit, pătimirile din prea multă dragoste ale Fiului lui Dumnezeu: „Ziditorul merge să ia răstignire, întrebări şi bătăi, judecat fiind de către Pilat. Şi, încă lovit fiind, lovit de rob cu palma peste cap, toate va să le rabde, ca sa mântuiască pe om” – aşa cum cântă sedealna deniei.

Evenimente care au avut loc cu două mii de ani în urmă sunt trăite în Biserică precum „un veşnic astăzi”. Cântarea ne invită pe fiecare să deschidem această săptămână ca pe o „prăznuire cu cântări”. Momente de tragică amintire, când Hristos a fost judecat, pălmuit, scuipat, părăsit de către ucenici şi apoi răstignit sunt văzute de către Biserică drept prilej de bucurie! De ce oare? Pentru că prin dureri şi răni, suliţă, moarte şi apoi înviere, neamul omenesc s-a împăcat cu Dumnezeu, existând posibilitatea mântuirii noastre!