Învăţătura despre Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate este fundamentală în Ortodoxie. Doctrina energiilor necreate a mai fost numită și teologia harului în Răsăritul Ortodox. Este binecunoscut faptul că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a adus o contribuţie considerabilă Teologiei în general, şi tot el a evidenţiat, în secolul trecut, plecând de la doctrina Sfântului Grigorie Palama, faptul că distincţia reală – dar nu separarea – între Fiinţa Dumnezeiască absolut incognoscibilă şi neîmpărtăşibilă şi puterile sau energiile dumnezeieşti necreate stă la baza unei teologii autentice. În acest sens, în secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) a afirmat că antinomia cognoscibil-incognoscibil, comprehensibil-incomprehensibil îşi are temeiul în Dumnezeu. Sinoadele din secolul al XIV-lea vor preciza într-un mod cât se poate de limpede existenţa în Dumnezeu a Ființei, incognoscibilă şi inaccesibilă, şi a energiilor cognoscibile şi accesibile vederii creștinilor îmbunătățiți. Astfel, s-au pus bazele dogmatice ale cunoaşterii și experierii lui Dumnezeu prin rugăciunea curată şi s-a rezolvat contradicția doar aparent insolubilă, în sensul că Dumnezeu este şi cognoscibil şi incognoscibil, fără ca aceste două însuşiri ale Sale să se excludă una pe cealaltă.

Distincția între ființa divină și energiile divine

Există în Dumnezeu o întreită distincţie, dar nu o separaţie, între Persoană, Fiinţă şi energie sau lucrări, însă pe primul plan este Persoana ca deţinătoare a fiinţei şi energiilor. În viziunea palamită, nu se poate vorbi despre Fiinţa dumnezeiască și despre harul, sau lucrarea, sau lumina divină, fără a subînțelege şi Persoana sau Persoanele dumnezeiești care le deţin, acestea fiind Subiecte ale lucrării, luminii, sau harului, iar vorbind de persoană sau Persoane divine, vorbim întotdeauna şi de fiinţă şi de energii dumnezeiești. „Dumnezeu este numit lumină, nu după esenţa Sa, ci după energia Sa”, spune Sfântul Grigorie Palama (Contra lui Achindin, P. G. CL, col. 823).

În Dumnezeu există, deci: Fiinţa, lucrarea şi ipostasurile dumnezeieşti. Această distincţie nu introduce în Dumnezeu o divizare, cum socoteau adversarii Sfântului Grigorie Palama care-l acuzau de diteism ori de politeism, și nici nu-L face pe Dumnezeu să fie „compus”. Fără această distincţie între Fiinţa divină şi energiile divine necreate, nu poate fi înţeles raportul omului cu Dumnezeu fără a cădea în panteism sau – cum au subliniat teologii ortodocși –, fără a-l despărţi pe om de Dumnezeu printr-o prăpastie de netrecut, omul şi Dumnezeu rămânând două existenţe paralele şi independente care nu se întâlnesc niciodată.

În secolul al XIV-lea, Sfântul Grigorie Palama a apărat această învăţătură de atacurile teologilor și filosofilor apuseni scolastici (reprezentați de Varlaam din Calabria, apoi de Achindin și Nichifor Gregoras) şi a dogmatizat-o sub forma învăţăturii despre energiile divine necreate de care se împărtăşesc credincioşii, fără a se înţelege prin aceasta că ei se împărtăşesc de Fiinţa divină, Care rămâne inaccesibilă oricărei creaturi.

Adversarii Sfântului Grigorie apărau simplitatea dumnezeiască, făcând din Dumnezeu o esenţă simplă în care chiar ipostasurile primesc caracterul de relaţii ale esenţei. În general, ideea de simplitate dumnezeiască ţine mai mult de filosofia omenească, decât de Revelaţia dumnezeiască (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, cap. 61, Editura Harisma, p. 347). Distincţia esenţă vs. energii nu va distruge simplitatea divină, ci va fi un mod de a ţine în echilibru transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu, excluzând panteismul şi susţinând în acelaşi timp realitatea directă a comuniunii personale cu Dumnezeu.

Distincția dintre Ființă și energii este întâlnită și la Sfinții Capadocieni, Dionisie și Maxim Mărturisitorul

Distincţia esenţă vs. energii sau esenţă vs. energii sau lucrări nu este o noutate pentru teologii ortodocși și isihaștii din secolul al XIV-lea, nici o inovaţie a Sfântului Grigorie Palama, căci ea are o tradiţie mai veche printre Sfinții Capadocieni, Dionisie Areopagitul şi Maxim Mărturisitorul.

Referitor la aceasta, Sfântul Grigorie Palama rezumă învăţătura Sfinţilor Părinţi din secolele anterioare, mai precis întreaga tradiţie răsăriteană.

Sfântul Vasile cel Mare afirmase: „Lucrările sunt diferite, pe câtă vreme fiinţa e simplă, iar noi putem spune că din lucrări Îl cunoaştem pe Dumnezeu, pe când de Fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, pe când Fiinţa Lui rămâne inaccesibilă” (Epistola 234, P. G. XXXII, col. 868). Cei care susţin că pot cunoaşte Fiinţa lui Dumnezeu nu au dreptate (Ibidem, 2, P. G. XXXII, col. 869C), căci natura lui Dumnezeu este inaccesibilă oamenilor, de aceea Fiinţa Divină o cunosc doar Persoanele Sfintei Treimi (Idem, Epistola 235,P. G. XXXII, col. 873B). Referindu-se la aceasta, și Sfântul Grigorie Teologul remarcă: „Ce este Dumnezeu, după natura şi Fiinţa Lui, nici n-a descoperit vreodată vreun om, şi, desigur, nu este cu putinţă să descopere” (Cuvântarea II, 38, P. G. XXV, col. 445). La rândul său, un alt mare Capadocian – Sfântul Grigorie de Nyssa –, probabil într-unul dintre cele mai frumoase elanuri mistice ale sale, lansează placida exortație ca omul să-şi cureţe sufletul „prin har, de toată întinăciunea, ridicându-l mai pre­sus de plăcerile trupului şi să-l aducă lui Dumnezeu curat, doritor şi în stare să vadă acea lumină duhovnicească şi negrăită” (Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieţii) şi despre nevoinţa cea adevărată, în PSB, vol. 29, p. 460).

Sfântul Chiril din Alexandria, arătând deosebirea între Fiinţa şi lucrarea lui Dumnezeu, precizează: „A naşte e propriu firii dumnezeieşti, iar a face, lucrării dumnezeieşti. Firea şi lucrarea nu sunt unul şi acelaşi lucru” (Tezauré, P. G. LXXXV, col. 3120). Sfântul Dionisie Areopagitul a numit lucrările divine „ieşirile binefăcătoare ale izvorului dumnezeiesc” (Despre numirile dumnezeieşti, 2, P. G. III, col. 641D-644D). Apoi, în secolul al XI-lea, Sfântul Simeon Noul Teolog a dezvoltat învăţătura Părinţilor isihaști, anteriori lui, despre relaţia personală de comuniune şi iubire a omului cu Dumnezeu în lumina dumnezeiască necreată.

Deși mărturiile Părinților Bisericii ar putea continua, cele câteva relatate mai sus credem că sunt îndeajuns pentru a sublinia că aceștia au vorbit despre distincția Ființă-energii, subînţelegând și ei, ca și Sfântul Grigorie Palama, dumnezeiasca lumină ca manifestare a lui Dumnezeu Cel tripersonal.

Atât Părinții bisericești amintiți, cât și teologii ortodocși din secolul al XX-lea care au dezbătut pe larg această învățătură (în special Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele John Meyendorff, Vladimir Lossky etc.) au subliniat că Fiinţa şi energiile divine nu sunt două părţi ale lui Dumnezeu, ci două moduri diferite ale existenţei Lui, în natura Sa şi în afara naturii Sale. Energiile necreate nu sunt acte exterioare ale dumnezeirii, nici efecte externe create ale naturii dumnezeiești, nici efecte străine Ființei Divine, ci sunt „ieşiri naturale ale lui Dumnezeu Însuşi, un mod de existenţă care-I este propriu” (Vl. Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998, p. 46), fiind de fapt un alt mod de a fi al lui Dumnezeu, decât cel dat de natura Sa, de aceea El este prezent în creație prin energiile Sale.

Dumnezeu – necunoscut în Ființa Sa, cunoscut în energiile Sale

Sfântul Grigorie este în acelaşi gând cu unul dintre oponenții săi – filosoful calabrez Varlaam – doar în ceea ce priveşte faptul că Dumnezeu este incognoscibil în natura sau Fiinţa Sa, de aceea el evită termenul de esenţă (ούσία), fiind insuficient pentru a indica ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa, și preferă termenul utilizat și de Sfântul Dionisie de supraesenţă (ύπερουσιότης), pentru a desemna ceea ce nu poate fi cunoscut. Dacă Dumnezeu rămâne necunoscut în Fiinţa Sa, El Se face cunoscut prin energiile Sale, la care poate participa omul. Energiile dumnezeirii sunt distincte de Fiinţa Dumnezeiască, dar nu sunt despărţite de Fiinţă. De aceea, când credincioşii Îl primesc pe Sfântul Duh, şi prin Duhul, întreaga Sfântă Treime, căci Persoanele Sfintei Treimi Se conţin şi Se dăruiesc reciproc, primesc darurile, adică lucrările Treimii Sfinte. În acest sens, Sfântul Grigorie Palama spune că: „Trimiterea e o lucrare comună, adică o arătare a Duhului. Însă nu după Fiinţa  Sa  Se  arată, căci  nimeni n-a văzut şi n-a descris vreodată firea lui Dumnezeu, ci după har şi după lucrare, care e comună Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh” (Mărturisirea credinţei ortodoxe, P. G. CLI,  col. 766). Pentru sfântul palamit, Ființa este întreagă în fiecare lucrare, însă Ea nu se epuizează în aceasta, ci rămâne un izvor infinit, care se poate manifesta totdeauna întreg în alte și alte moduri sau lucrări.

Fiind totodată călugăr şi preot, teolog şi rugător mistic, Palama a putut situa doctrina Fiinţei şi a energiilor în interiorul unei sinteze biblice şi personaliste, hristologice şi sacramentale, evitând astfel să-şi închidă teologia în categoriile unei sistematizări filosofice, lucru care îi conferea acesteia o raţionalitate mai înaltă.

Dacă nu-L cunoaştem după fiinţa Sa, putem să-L cunoaştem prin lucrări. Firea divină se comunică nu în sine, ci prin energiile Sale, căci Fiinţa este neîmpărtăşită, dar puterile şi lucrările care izvorăsc din ea se lasă împărtăşite de creaturi. Nu putem vedea inima soarelui, dar putem vedea lumina ce izvorăşte din el. Dumnezeu rămâne nevăzut în ceea ce este El în Sine. Inaccesibil în Fiinţa Sa, este prezent în energiile Sale. Incomunicabil în Ființa Sa, Dumnezeu Se comunică prin energiile Sale necreate, nedespărţite de Ființa Sa.

Unul singur a văzut Ființa lui Dumnezeu așa cum este

Cuvintele umane se descoperă ca fiind devalizate în ceea ce privește cuprinderea Fiinţei lui Dumnezeu aşa cum este, ea rămânând astfel veşnica taină. Nici îngerii nu văd Fiinţa lui Dumnezeu, ci doar Unul singur a văzut Fiinţa Lui aşa cum este: Fiul lui Dumnezeu, Cel care locuieşte în sânurile Tatălui şi Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră. Prin El ni S-a revelat tot ceea ce cunoaștem noi despre Fiinţa Cea ascunsă a lui Dumnezeu. Fiinţa Dumnezeiască este cu totul neîmpărţită, dar lucrările sunt multiple, necreate şi împărţite nedivizat în fiecare dintre noi. Conform învățăturii palamite, Fiinţa lui Dumnezeu nu iese din Sine, nu Se manifestă şi nu Se poate vedea nicidecum de nimeni.

Se naște însă o întrebare, retorică de altfel: dacă Fiinţa lui Dumnezeu este cu neputinţă de înţeles, de ce să mai vorbim de ea? „Oare pentru că nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură nici ceea ce-mi foloseşte? Oare pentru că nu pot cuprinde tot soarele cu privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau, pentru că nu pot să mănânc toate fructele din marea grădină (…), vrei să ies cu totul flămând? Laud şi să slăvesc pe Făcătorul nostru: poruncă dumnezeiască sunt aceste cuvinte: «Toată suflarea să laude pe Domnul» (Psalmi 40, 5) (…) Ştiu că nu voi putea să-L slăvesc după vrednicie, totuşi socotesc lucru evlavios să încerc cel puţin. Slăbiciunea mea o mângâie Domnul prin cuvintele: «Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut, nici odinioară» (Ioan 1, 18)” (Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, cateheza VI, 5).

Ființa Divină se cunoaște din dumnezeiasca lucrare că este, nu și ce este

Părintele Dumitru Stăniloae, vorbind despre doctrina răsăriteană a Sfântului Grigorie Palama, spune că este o concepţie teologică abisală. „Dumnezeu în Fiinţă e un adânc nepătruns, necomunicabil, neschimbabil, iar din acest adânc emană puteri şi lucrări în care nu se scurge Însăşi Fiinţa; aceste lucrări sunt nenumărate, precum şi abisul Fiinţei este fără sfârşit, ele fiind altceva decât Fiinţa” (Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, 1993, p. 6). Dumnezeu iese din Sine şi Se dăruieşte omului, înălţându-l pe acesta spre Sine, făcându-l părtaş la comuniunea de iubire şi de viaţă a Preasfintei Treimi. Pe de o parte, Dumnezeu rămâne în transcendenţa Sa incognoscibil după Fiinţă, iar pe de altă parte iese din Sine spre a se dărui omului prin energie sau lucrare, cu scopul de a-l înălţa pe om la Sine. „Natura dumnezeiască, precizează Sfântul Grigorie, trebuie să fie numită în acelaşi timp neparticipabilă şi într-un anume înţeles participabilă; ajungem la împărtăşirea de natura lui Dumnezeu şi, totuşi, ea rămâne cu totul inaccesibilă. Trebuie să afirmăm pe amândouă deodată şi să păstrăm antinomia lor ca pe un criteriu al slavei” (Theophanes, P. G. CL, col. 932D). În viziunea palamită, nu lucrarea se cunoaşte din Fiinţă, ci Fiinţa se cunoaşte din lucrare. Dar se cunoaşte că este, nu însă şi ce este. De aceea şi Dumnezeu se cunoaşte că este, nu din Fiinţă, ci din pronia Sa. Deci lucrarea se deosebeşte de Fiinţă şi, prin aceasta, anume că lucrarea este ceea ce face cunoscut, iar Fiinţa – ceea ce se cunoaşte prin lucrare că este.

Participăm la energiile divine, nu la esența dumnezeiască

Dacă am putea la un moment dat să participăm într-o oarecare măsură la esenţa dumnezeirii, care pentru noi este cu neputinţă de înţeles, nu am fi ceea ce suntem, ci dumnezei prin natură. Dar noi suntem fiinţe create, chemate de Dumnezeu să devenim prin har ceea ce este El prin natură. „Dacă am participa la esenţă, Dumnezeu nu ar mai fi Trinitate, ci o multitudine de persoane” (Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca Manolache, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 48). Așa, participând la energiile divine, bunul credincios nu doar că își poate lucra mântuirea, ci chiar atinge îndumnezeirea.

Dumnezeu Se manifestă în lume prin lucrările Sale. Fiinţa rămâne dincolo de orice relaţie, de orice împărtăşire, ascunsă în transcendenţa absolută, fiind aşezată peste toate. În concepția palamită, precum și în întreaga învățătură ortodoxă, Dumnezeu este şi se zice firea tuturor celor existente, întrucât toate se împărtăşesc de El şi subzistă prin împărtăşirea de El, aceasta neînsemnând însă că prin împărtăşirea nu de firea Lui, ci prin împărtăşirea de lucrarea Lui. În convicțiunea apodictică a Sfântului Grigorie Palama, Dumnezeu este şi existenţa celor ce sunt şi forma în forme, ca obârşia formelor şi înţelepciunea celor înţelepţi şi, simplu, toate ale tuturor. Totodată El nu este fire, ca fiind mai presus de toată firea şi nu este, ca fiind mai presus de toate cele ce sunt; şi nu este şi nici nu are formă, ca Unul Care e mai presus de formă.

Pentru oponenții Sfântului Grigorie Palama, ceea ce nu este Fiinţă nu e Dumnezeu, ci doar un efect creat. Problema este foarte gravă în planul îndumnezeirii şi al comuniunii cu Dumnezeu. Pe de o parte, comuniunea cu Fiinţa Divină este imposibilă, iar pe de altă parte, „comuniunea cu o realitate creată (harul creat) nu este câtuşi de puţin comuniune cu Dumnezeu Însuşi. Palamismul scoate în evidenţă comuniunea energetică; Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără să-Și părăsească Fiinţa inaccesibilă” (vezi pe larg la Paul Evdokimov, Cunoașterea lui Dumnezeu, Editura Christiana, 1995, p. 77).

Energiile necreate – Dumnezeul Cel viu în acţiune

Energiile necreate care iradiază din Dumnezeu „nu sunt mărginite, vin la toţi, dar vin în special în Sfintele Taine. Sunt prezente în Sfintele Taine cu intensitate deosebită, aducând Însăşi Persoana lui Hristos; prin Biserică, prin preot în special, prin toate binecuvântările lui, trec în grade diferite asupra tuturor, sunt deci şi ale îngerilor, sunt şi în natură. Căci natura, făcută din nimic, n-ar putea să stea în ea însăşi fără energiile necreate care o fundamentează” (Părintele Stăniloae în Șapte dimineţi cu Părintele Stăniloae, Anastasia, p. 28).

Energiile divine care izvorăsc veşnic din Ființa Divină ne sunt comunicate de Duhul Sfânt, pentru transfigurarea și pentru îndumnezeirea noastră, nefiind un intermediar sau un mijlocitor între Dumnezeu şi noi, nici simple emanaţii sau exalții ale Lui, ci sunt necreate și nedespărțite de Ființa Divină. Dumnezeu este în întregime prezent în energiile Sale fără a-Și părăsi Ființa. Energiile dumnezeiești se numesc dumnezeire și sunt „Dumnezeul Cel Viu în acţiune, de care isihaştii se bucură prin vederea faţă către faţă, lumina necreată fiind însăşi manifestarea, revelarea acestei dumnezeiri. Ele sunt manifestări libere şi voluntare ale Divinităţii comune celor trei Persoane Dumnezeieşti, prin care Dumnezeu intră în contact cu omul şi cu întreaga creaţie. Dar energiile necreate nu vor fi... nici acte exterioare lui Dumnezeu datorate voinţei Lui asemenea actelor providenţiale (prin care El a creat de exemplu lumea)” (Vladimir Lossky, După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, Humanitas, 1998, p. 46).Energiile divine necreate pot fi numite har (ή χάρις) divin în legătură cu fiinţele umane.

Dumnezeu S-a coborât la noi, S-a făcut om ca noi din preamulta iubire faţă de noi, ca şi noi să ne îndumnezeim. Din scrierile palamite reiese, în acest sens, că venirea şi aşezarea Fiului lui Dumnezeu în noi înseamnă urcarea noastră prin revelaţie la El. Însă, precum am precizat deja, nu se revelează și nu se arată Ființa lui Dumnezeu, ci harul şi lucrarea Duhului este aceea prin care se arată şi se aşează în cei vrednici Dumnezeu.

Energiile fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi

Vorbind despre lumina dumnezeiască, Sfântul Grigorie Palama a subînţeles-o totdeauna ca manifestare a lui Dumnezeu Cel Personal sau Tripersonal. Ieşirile şi lucrările lui Dumnezeu sunt necreate, dar nici una dintre ele nu este Fiinţă, nici Ipostas. Pentru Sfântul Grigorie Palama, energiile divine fac cunoscută arătarea în afară (ad extra) a Preasfintei Treimi, exprimând raportul cu altceva, cu ceva ce nu este El Însuşi. Şi, prin fiecare, „voirea cea bună şi dumnezeiască cu privire la noi a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh e lucrare şi putere de viaţă şi de înţelepciune făcătoare. Acestora le-a mai zis şi împărtăşiri neîncadrate şi nemicşorate, ridicându-le peste toate cele create, şi în acelaşi timp învăţând că sălăşluiesc în chip firesc în Cel care le dăruieşte” (150 de capete despre cunoştinţa naturală, 91, în Filocalia, VII, p. 482). De aceea, ca împărtăşiri de sine nu sunt nicidecum create. Şi tot de aceea, după dumnezeiescul Maxim (Capete despre dragoste, I, 48), niciodată n-au început să existe; şi sunt contemplate ca aflându-se fiinţial în jurul lui Dumnezeu; şi nu a fost cândva când nu erau. Deci Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt ca Persoane în fiecare lucrare, reprezentând sau ilustrând raporturile Preasfintei Treimi cu creaţia.

Sfântul Grigorie Palama vorbește despre trei lumini

Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei lumini: 1. lumina sensibilă, 2. lumina inteligenţei şi 3. lumina necreată, care le depăşeşte pe primele. Lumina inteligenţei este diferită de lumina percepută de simţurile noastre. Lumina sensibilă ne descoperă obiectele proprii simţurilor noastre, iar cea intelectuală serveşte la manifestarea adevărului care se află în gândire. Deci, vederea şi inteligenţa nu percep una şi aceeaşi lumină, ci este propriu fiecăreia dintre cele două facultăţi să acţioneze după natura lor şi limitele lor. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului Său (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1833D).

Lumina divină nu este una materială şi nici spirituală sau sensibilă, dar nici nu este o lumină inteligibilă sau de ordin intelectual. Această lumină este divină şi necreată. Vederea luminii dumnezeieşti nu este o simbolică analogie cu lumina fizică sau o simplă teorie, ci semnul prezenţei vii şi personale a lui Hristos.

Această lumină divină se descoperă oamenilor curaţi duhovniceşte şi care ajung pe culmile cele mai înalte ale virtuţii şi duc o viaţă de sfinţenie. În lumina divină omul Îl vede pe Hristos, Îl cunoaşte, comunică cu El și se bucură nespus de prezența Lui.

Vechea dilemă era: lumina taborică era sau nu creată? Diferite numiri date acesteia

Întreaga dezbatere cu Varlaam, Achindin şi Gregoras s-a desfăşurat în jurul acestei întrebări şi nedumeriri, anume dacă lumina taborică era sau nu creată. Sfântul Grigorie a trebuit să facă unele precizări şi în chestiuni legate de posibilitatea şi realitatea experienţei mistice, natura harului, natura vederii lui Dumnezeu şi sensul real al îndumnezeirii. Posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu cu ochii trupeşti i-a scandalizat pe adversarii Sfântului Grigorie. La acuzaţiile lui Varlaam că lumina pe care o văd isihaştii este o fantezie, un artificiu simbolic, o lumină a minţii sau una sensibilă, şi că isihaştii o socotesc ca fiind însăşi esenţa divină, Sfântul Grigorie răspunde că cei care pot avea experienţa duhovnicească a luminii sunt sfinţii, ei fiind singurii care pot să vorbească despre această experienţă cu autoritatea celor care au trăit-o. Sfinţii numesc lumina „negrăită, necreată, veşnică, netemporală, neapropiată, nemăsurată, nesfârşită, nehotărnicită, nevăzută de îngeri şi de oameni, frumuseţea arhetipică şi neschimbată, slava lui Dumnezeu, slava lui Hristos, slava Duhului, raza dumnezeirii şi cele asemenea. Căci se slăveşte, zice, trupul deodată cu primirea lui, şi slava dumnezeirii se face slava trupului” (Tomul aghioritic, în Filocalia, VII, Editura Humanitas, p. 415). Lumina divină, deşi nu are formă materială, „nu e ceva difuz, dezorganizat, ci se simte în ea o armonie superioară, o plenitudine de bunătăţi şi, ca atare, e frumoasă, e chiar frumuseţea de model a oricărei frumuseţi văzute” (Părintele Dumitru Stăniloae, n. 10, Filocalia, VII, p. 415). Această vedere a luminii, Sfântul Grigorie o va numi antinomic simţire intelectuală sau duhovnicească, cu toate că cel care vede nu-şi dă seama atunci, nici nu poate cerceta natura acelui instrument cu care vede și experiază, Duhul fiind cu neputinţă de cercetat „zic printr-un simţ din pricina clarităţii, limpezimii adevărului şi caracterului nefantastic al percepţiei, şi adăugăm şi intelectual, deoarece sunt mai presus de simţirea naturală şi mintea le primeşte întâi, deşi e supra-intelectuală” (Părintele Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Scripta, 1993, pp. 198-199).

Toate numirile care fac referire la Dumnezeu nu se referă la Fiinţa Lui, Care e cu mult mai presus de înţelesul oricărui nume, ci la lucrările Lui care vin în lume. În viziunea palamită, e fără nume această Fiinţă suprafiinţială, ca Una Care e mai presus de orice nume. Chiar şi numirile pe care Și le-a dat Dumnezeu Însuşi, Eu sunt Cel Ce sunt, Dumnezeu, Calea, Lumina, Iubirea, Adevărul şi Viaţa, sunt nume de lucrări.

Etapele urcușului în cunoașterea lui Dumnezeu

Varlaam Calabritul, oponentul Sfântului Grigorie, considera teologia prin negaţie cea mai desăvârşită vedere, similară cu întunericul dumnezeiesc de care vorbeşte Sfântul Dionisie Areopagitul: „Dacă intră, deci, cineva în acest întuneric, zice filozoful, o face prin negarea tuturor celor ce sunt (...), deci şi lumina aceea de care grăiţi voi, orice ar fi ea, trebuie să o părăsiţi, ca să vă suiţi la teologia şi vederea prin negaţie”, (la Sfântul Grigorie Palama, Cuvânt pentru cei ce se liniştesc cu evlavie, 50, Filocalia, VII, p. 327). Deci Varlaam nu cunoaşte ceva mai înalt decât teologia negativă, care „lasă mintea în faţa unui gol care nu o uneşte cu Dumnezeu. E o teologie prin care raţiunea pune între ea şi Dumnezeu o prăpastie pe care nici ea, nici Dumnezeu nu o poate umple. Din această mentalitate se explică doctrina catolică despre caracterul creat al graţiei. Omul rămâne, chiar în starea de har, închis în limitele creaturităţii sale. De aceea nu se vorbeşte în teologia catolică de îndumnezeirea creaturii” (Părintele Dumitru Stăniloae, n. 138, Filocalia, VII, p. 327). După Sfântul Grigorie Palama, care sintetizează și redă tradiţia Părinţilor răsăriteni, sunt trei etape ale urcuşului în cunoaşterea lui Dumnezeu: cunoaşterea raţiunilor dumnezeieşti ale făpturilor, cunoaşterea lui Dumnezeu prin negarea lor şi vederea lui Dumnezeu în întunericul mai presus de lumină, supraluminos, această ultimă expresie fiind menționată și de Sfinții Grigorie de Nyssa și Dionisie Areopagitul. „A doua, teologia prin negaţie, e numai locul lui Dumnezeu. Prezenţa însăşi a lui Dumnezeu e mai presus decât aceasta. Prima şi a doua treaptă de cunoaştere au o oarecare lumină în ele, căci nu sunt cu totul neînţelese. A treia e un întuneric mai presus de aceste lumini, dar un întuneric supraluminos, deoarece, pe de o parte, această lumină e mai neînţeleasă decât primele două trepte ale cunoaşterii, pe de alta, în ea e o cunoaştere mai bogată, mai adâncă, mai nemijlocită a prezenţei lui Dumnezeu” (Ibidem, n. 149, Filocalia, VII, pp. 333-334).

În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine

În nenumărate rânduri, Sfântul Grigorie Palama a precizat că prin har Dumnezeu Însuși intră în comuniune de iubire cu omul. „Dar numai harul înfăptuieşte în chip tainic acesta unire negrăită. Căci prin har Dumnezeu Însuşi pătrunde întreg în cei vrednici întregi, şi sfinţii pătrund întregi în Dumnezeu Întreg, luând în ei înşişi pe Dumnezeu Întreg şi dobândind numai pe Dumnezeu” (Tomul Aghioritic, p. 416). În lumină Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne cunoaştem pe noi înşine.

Unirea omului cu Dumnezeu păstrează caracterul personal al celor care se întâlnesc

Unirea omului cu Dumnezeu este una lipsită de confuzie, fără amestecarea sau absorbirea identităţii umană în cea divină, ci păstrându-se caracterul personal al celor care se întâlnesc. Este o comuniune personală cu Dumnezeu Cel Personal.

Lumina necreată se împărtăşeşte şi poate fi văzută în chip suprasensibil de cei vrednici, de sfinţi, care experiază astfel strălucirea naturii dumnezeieşti. Fiul lui Dumnezeu, Care sălăşluieşte în lumină, S-a întrupat şi a sălăşluit printre noi, dorind să Se sălăşluiască, prin har, și în inimile noastre credincioase și curate. Reflectând la această triplă sălăşluire, suntem îndemnaţi de Părinții bisericești să ne curățim simțirile, pentru ca, prin rugăciune curată și stăruitoare, să-L primim pe Dumnezeu în sufletele noastre şi să-L preaslăvim pentru că ne-a îngăduit accesul la lumina Sa.

Vederea lui Dumnezeu începe din viața aceasta

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin). Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află nu omorâte, ci transformate şi sfinţite (Tomul Aghioritic, P. G. CL, col. 1233C).

Problema vederii lui Dumnezeu este aşezată de opozanţii isihasmului și ai Sfântului Grigorie Palama pe un plan intelectual, ea fiind pentru ei doar gnoză, cunoaştere.

Pentru vederea dumnezeieștii lumini, călugării isihaști întrebuințau o anumită metodă. Retrăgându-se în locuri singuratice, înlăturau mai întâi orice i-ar fi putut distrage în vreun fel și le-ar fi putut tulbura liniștea, apoi stăruiau în concentrarea gândului la rugăciune, ochii fiind sustrași oricărei priveliști externe, însă nu închiși, pentru a putea vedea lumina taborică. Ei își aplecau bărbia în furca pieptului, cu privirea deschisă spre un punct oarecare spre abdomen, și rosteau, continuu, la început unii șușotind pentru a putea menține mai lesne atenția minții, o rugăciune scurtă, numită rugăciunea minții, sau rugăciunea inimii, sau rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!, sau în forme mai scurte, de pildă: Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!, controlându-și în același timp și respirația, pentru ca apoi să o poată rosti odată cu aceasta. Într-o stare de curăție lăuntrică desăvârșită, după o atentă concentrare și exerciții perpetue, unii călugări îmbunătățiți au ajuns să vadă prin contemplație lumina dumnezeiască necreată, aceeași pe care au văzut-o Sfinții Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe Muntele Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului (Matei 17, 1-8; Marcu 9, 2-9; Luca 9, 28-36). Vederea acestei lumini divine nu o considerau ca fiind o răsplată pentru ostenelile lor, ci un dar al milei dumnezeiești.

Hotărârile Sinoadelor din sec. al XIV-lea

Hotărârile sinoadelor din secolul al XIV-lea alcătuiesc o sinteză a Tradiţiei ortodoxe, pe linia patristicii răsăritene. Ele aprobă învăţătura Sfântului Grigorie Palama și-i condamnă pe adversarii acesteia. Hotărârile acestor sinoade au fost redate în Synodiconul Ortodoxiei, care este culegerea dogmatică proclamată liturgic în duminica Triumfului Ortodoxiei şi inserate ulterior în cărţile liturgice.

După mutarea la Domnul a Sfântului Grigorie († 13 noiembrie 1359), în anul 1368 Biserica din Constantinopol l-a canonizat, declarând în mod oficial învățătura lui ca ortodoxă, isihasmul devenind astfel doctrină oficială a Bisericii Răsăritene, care a pătruns apoi în tot Răsăritul ortodox.

În cea de-a doua Duminică a Postului Mare prăznuim amintirea Sfântului Grigorie Palama şi a învăţăturii sale ortodoxe. Biserica a rânduit aceasta având în vedere că marele sfânt isihast nu constituie doar un model de trăitor și apărător al Ortodoxiei, sau o paradigmă duhovnicească demnă de urmat pentru noi, ci și un rugător permanent pentru viața noastră în Hristos.

Practica isihastă, urmată și apărată de Sfântul Grigorie Palama, a pătruns în sec. al XIV-lea și în Țările Române, însă a cunoscut o mare înflorire în sec. al XVIII-lea, prin lucrarea Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului († 1767), a Sfântului Paisie de la Neamț († 1794) și a ucenicilor săi.