În 1989, după atâtea negre decenii de comunism, mii de tineri au rostit, în Piața Revoluției, stând în genunchi, în ploaia de gloanțe și scrâșnetul groaznic al șenilelor de tancuri, o rugăciune udată cu lacrimi! Au strigat, atunci, cu bucuria mărturisirii: „Există Dumnezeu”! Când moartea pândea la fiece pas, ei o sfidau, bucurându-se de libertatea de a crede în Mântuitorul nostru. De ce oare ar fi murit acei copii, acei curajoși și sinceri români, dacă nu pentru a ne da nouă prilejul să ne putem apăra credința, să putem răspunde fără nicio teamă, luându-le exemplu, celor care luptă împotriva Bisericii lui Hristos? Din păcate însă, după o scurtă perioadă de timp, entuziasmul românilor s-a risipit, iar laxismul și indiferența au devenit comune multora dintre noi.

În ultimii ani, răsfoind ziarele, am trăit un  sentiment de revoltă pe deplin justificat. Nu înțeleg cum, într-o țară în care, și după datele proaspătului încheiat recensământ, populația se menține majoritar ortodoxă (cu un procentaj ce nu mai lasă loc de niciun comentariu), principalele ziare, reviste sau portaluri de știri de la noi conțin atât de multe articole denigratoare la adresa Bisericii. Rămâi scandalizat de aberațiile pe care fiecare cvasi-jurnalist, doct sau nu prea, „explică”, pe înțelesul omului de rând, modurile prin care slujitorii Domnului „manipulează” buna-credință a cetățenilor patriei.

Dintr-o dată, orice individ în care, într-un fel sau altul, s-au adunat oarecare frustrări legate de Biserică, în general, sau de slujitorii Domnului este invitat, necondiționat de vreun principiu de etică, să-și spună nemulțumirea în paginile ziarelor sau în platourile de televiziune. Numai anul acesta mi-a fost dat să văd vreo câteva zeci de titluri bombastice, extrem de agresive și jignitoare la adresa Bisericii Ortodoxe Române, având ca subiecte, de pildă, problema incinerării lui Sergiu Nicolaescu sau simpatii eminesciene legate de proletariat și „liberă-cugetare”. Articole seci, pline de clișee vin, însoțite de vreo imagine cu vreun sobor de preoți (pentru ca impactul să fie deplin), să lămurească românii despre orice fel de problemă canonică, liturgică sau dogmatică, lăsând la o parte orice urmă de rigoare deontologică sau de bun-simț.

Nu se consideră, observ cu stupoare, a fi vreo greșeală să jignești cu apelativul de „pupători de moaște” o majoritate atât de covârșitoare cum e cea a ortodocșilor din țara noastră. A fi ortodox presupune, desigur, și a cinsti sfintele icoane, și a săruta moaște de sfinți, și a boteza copilul prin afundare de trei ori în apă. Dacă te numești așa, atunci aceste practici ale Bisericii tale trebuie să le respecți. A-ți bate joc de valorile și de credința a 15 milioane de oameni, care, mai mult sau mai puțin, sunt fii ai Bisericii Ortodoxe Române, nu ar trebui să devină o modă (așa cum tinde să se reliefeze), ci, mai degrabă, să intre sub incidența legilor statului. Libertatea de exprimare nu-ți permite să-i critici cuiva credința sau să-i jignești valorile pe care el le respectă.

Dintr-o dată, după terminarea campaniei electorale, ținta tuturor ziarelor și televiziunilor de știri, ale căror insipide talk-show-uri atrag, din păcate, încă privirile multor români, a devenit bugetul Bisericii, singura instituție care a reușit, în ultimii ani, să realizeze evidente rezultate favorabile în domeniul asistenței sociale. Nu se amintește nicăieri de numeroasele cămine de bătrâni, azile, clinici finanțate de Biserică, de cantinele de săraci ce hrănesc, zilnic, sute și mii de săraci, ci, dintr-un suspect exces de zel, sunt prezentate unele situații (excepții, desigur) în care te-miri-cine are ceva de reproșat vreunui preot.

 Se face atâta caz de finanțarea Bisericii de către stat. Fiecare comentator din categoria amintită mai sus este scandalizat de faptul că statul îi ia din bani pentru a finanța Biserica. Mă gândesc: oare cineva ne-a cerut vreodată acordul pentru sponsorizarea, din banii Ministerului Culturii sau a bugetelor locale, a concertelor și festivalurilor de heavy-metal sau hip-hop?

Nu țin aici să afirm că în Biserica Ortodoxă Română nu ar fi și lucruri ce ar trebui încă îndreptate. Sunt firești. Biserica este formată din oameni, iar oamenii sunt vulnerabili de multe ori. A transfera însă imaginea unui caz sau a unor cazuri particulare Bisericii ca instituție este o generalizare mai mult decât arbitrară.

Televiziunile respective ignoră cu desăvârșire exemplele de preoți model, ce fac cinste credinței pe care o reprezintă. Sunt mult mai profitabile cazurile nefericite ale unor clerici nevrednici de cinstea primită.  Sunt mai bine primite articolele unor oameni fără scrupule, care, fără să dorească vreo clipă să prezinte lucrurile obiectiv, aruncă necontenit cu noroi în tot ce e sfânt pentru noi. Ce le-au făcut unor asemenea oameni, bătrânii și bătrânele (pe care, într-un articol recent, un revoltat îi numea „vicioși” și, respectiv, „păcătoase”) care așteaptă, cu smerenie și răbdare, să se închine sfântului pe care îl cinstesc? Bănuiesc că doar sentimentul neputinței și glasul conștiinței îi îndeamnă pe unii ca aceștia să batjocorească simplitatea unor oameni care nu le-au făcut rău cu nimic.

Campania îndreptată împotriva Bisericii nu trebuie ignorată. A sta cu mâinile în sân, urmărindu-i pe dușmanii lui Hristos, cum terfelesc, în ignoranța sau răutatea lor, credința pentru care strămoșii noștri s-au luptat atât seamănă izbitor de mult cu apostazia. Nimic nu ne oprește să răspundem. Nimic nu ne oprește să închidem astfel de programe și să nu le mai deschidem niciodată. Dacă atâtea milioane de oameni le vor întoarce spatele și nu vor mai accesa posturile ce promovează tentativele de sabotare ale credinței, dacă nimeni nu va mai citi ziarele în care Biserica este batjocorită în fel și chip, atunci acestea vor fi nevoite, vrând-nevrând,  să-și revizuiască atitudinea față de valorile noastre.

Cât e de absurd ca o minoritate de 0,1% (căci atât reprezintă numărul ateilor din populația României) să devină, pentru atâtea milioane de credincioși, lideri de opinie!

Sunt sigur că entuziasmul și victoria tinerilor din Piața Universității n-au fost pierdute. Undeva, ascunse sub mâlul de relativisme și informații ambigue cu care, timp de douăzeci de ani, ne-au intoxicat televiziunile și ziarele anti-creștine, se mai află aceste valori. Cei care, timp de cincizeci de ani, cu brutalitate, prin crime și amenințări, au încercat să suprime adevărata credință, renasc sub pământul ignoranței noastre. Dacă nu vom reacționa în niciun fel, lăsându-i să întunece, asemenea unor buruieni, floarea credinței neamului, cred că săvârșim un mare păcat. Măcar să nu le hrănim, inconștient, rădăcinile!