De la desfrânare, pe culmile sfinţeniei

„Bănuiesc şi nădăjduiesc că toţi cunoaşteţi această viaţă, a Mariei Egipteanca. La noi în mănăstire şi cred că în toate mănăstirile – şi poate şi în parohii – se citeşte această viaţă în săptămâna a cincea a Marelui Post. Maria Egipteanca, o tânără destrăbălată care 17 ani a cutreierat în curvie străzile Alexandriei şi care-şi pierduse fecioria la 12 ani... deci de la 12 ani până la 29 de ani a trăit în destrăbălare. Ajunge, tot pentru destrăbălări, în Ierusalim, apoi în biserica unde se înalţă Sfânta Cruce a Mântuitorului – era în veacul al cincilea – şi voia din curiozitate să intre şi ea în biserică, să vadă lemnul Crucii, şi-o putere nevăzută o oprea, până când a înţeles că era vorba de… viaţa ei care o „divorţa” de Dumnezeu şi de cele dumnezeieşti. Uitaţi-vă la rugăciunea ei simplă, dar uimitor de… „teologică”, pentru una care a trăit în curvie de la 12 ani, timp de 17 ani. Ce teologie a învăţat ea în acei 17 ani? Dar în cei 12 ani, ce teologie ar fi putut avea?

E uimitor, în simplitatea ei, ce conţinut teologic simplu – hai să zicem chiar primitiv – dar lucrător! Fiindcă în acea gândire teologică a ei, ea îşi amintea că „deşi eu sunt păcătoasă, Fiul tău (se ruga la icoana Maicii Domnului) a venit pentru noi, păcătoşii, să ne mântuiască”. Şi conţinutul teologic al rugăciunii ei a fost lucrător, iar când a încercat din nou să intre în biserică – cum mărturiseşte povestirea – acea putere care o oprea, acuma parcă o ajuta. S-a închinat lemnului Crucii, s-a dus înapoi la icoana Maicii Domnului, unde făgăduise de acuma să-şi schimbe viaţa, şi-acuma tot de la Maica Domnului cere călăuzire – „ce să facă?” –, şi-aude un glas, ca să meargă în pustie. 47 de ani a rămas în pustie, şi-ar fi murit necunoscută, dacă Pronia lui Dumnezeu nu l-ar fi trimis pe marele Zosima ca s-o vadă la sfârşitul vieţii ei şi să primim şi să putem şi noi citi spovedania vieţii ei deosebit de ziditoare.

(Părintele Rafail Noica)

Viaţa ta se va umple de sens!

E cu putinţă corectarea unei vieţi greşite. Vârsta nepriceperii pune păcatul ca sens al vieţii sale. Dumnezeu te aduce la cale, la sens. Este o cumpănă de ispăşire a relelor: 17 ani de pofte păcătoase, căutate cu nesaţ, aduc – pentru cine vrea să se mântuiască – 17 ani de lupte chinuitoare cu stăvilirea lor. Sfânt să fii – şi încă dintre cei întocmai cu Apostolii – şi nu pleci din lumea aceasta fără să te spovedeşti curat, şi nu pleci fără Sfintele Taine. Iată o femeie care a smerit pe Avva Zosima. Şi iată un model de încurajare pentru orice inimă zdrobită de păcat sau cu a vieţii cârmă ruptă şi fără Sensul vieţii. Lipeşte-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata şi viaţa ta se va umple de sens!

(Părintele Arsenie Boca)

Cea dintâi predică creştină, rostită de femei

Tradiţia Bisericii ne îndeamnă să ne amintim astăzi de Sfânta Maria Egipteanca. Aşa cum duminica trecută ne-a pus în faţă chipul unui mare sfânt şi ascet, Ioan Scărarul, şi aşa cum mai înainte ne pusese înainte chipul Sfântului Grigorie Palama, acum ne aduce în faţă un chip de sfântă femeie nevoitoare, ascetă, care a petrecut mulţi ani în pustie şi s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Nu este prima femeie intrată în calendarul Bisericii noastre. De altfel, femeile au avut un rol important în istoria creştină, în istoria vestirii creştine, în istoria mântuirii. Dacă n-ar fi decât să pomenim de Maica Domnului, şi apoi să ne amintim de Sfintele Mironosiţe, care, înaintea altora, au aflat despre Învierea Domnului şi au fost cele dintâi care au vestit-o, şi încă ar fi foarte mult. Cea dintâi predică creştină, după Înviere, a fost rostită de mironosiţe. Acest lucru nu se scoate întotdeauna în evidenţă, nu se observă. Se lasă în umbră. E drept că a fost o predică foarte scurtă, dar a fost predică, vestire: „Hristos a Înviat!". Când, ducându-se la mormânt, dimineaţa, au găsit mormântul gol, şi au vorbit cu îngerii şi chiar cu Iisus, s-au întors la ceilalţi cu grăbire şi spaimă, cu bucurie şi cu nerăbdare, să le spună că „Hristos a Înviat!”.

(Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Iertarea păcatelor şi marea care nu se murdăreşte

Se întâmplă însă ca oamenii să cadă în cealaltă extremă: cei cu păcate grele se deznădăjduiesc de mântuirea lor, de milostivirea lui Dumnezeu. Ei cred că este deja prea târziu ca să se pocăiască, şi satana le şopteşte: „Da, da, aşa e, în zadar te mai pocăieşti, nu pierde vremea cu asta”. Aceşti oameni, căzând în deznădejde, lepădându-se de pocăinţă, nu ştiu ce este scris în cartea prorocului Iezechiel: „Şi cel fărădelege, de se va întoarce de la toate fărădelegile sale, pe care le-a făcut, şi va păzi toate poruncile Mele, şi va face dreptate şi milă, viu va fi şi nu va muri. Toate nedreptăţile lui, câte le-a făcut, nu se vor pomeni, ci întru dreptatea sa pe care a făcut-o va fi viu. Au cu vrere voiesc moartea celui fărădelege, zice Domnul, şi nu mai vârtos să se abată el de la calea sa cea rea şi să fie viu? (Iezechiel 18, 21-23)? Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci mântuirea lui. A crede că milostivirea lui Dumnezeu este neîndestulătoare pentru iertarea păcatelor grele este totuna cu a spune că dacă arunci în mare un pumn de nisip murdar, ea se va murdări. Nu, ci marea va spăla acel nisip murdar, şi el va pieri în adâncul ei fără fund.

(Sfântul Luca al Crimeii)

Lumea va merge la teatru, tu la biserică

Dar cum să ne îndepărtăm de lume noi, cei care trăim în lume? Este o îndepărtare de lume cu trupul - aceasta este îndepărtarea în pustie; dar este şi o îndepărtare de lume fără a ieşi din lume: îndepărtarea de felul ei de viaţă. Prima nu e la îndemâna tuturor şi nu stă în puterea tuturor; a doua e de datoria tuturor şi trebuie împlinită de către toţi. Şi iată, tocmai la aceasta ne chemă Sfântul Andrei în Canonul său, atunci când sfătuia să ne îndepărtăm în pustie prin legiuirea bună. Aşadar, leapădă năravurile lumeşti şi fiecare faptă a ta, fiece pas al tău, să le săvârşeşti aşa cum porunceşte legea cea bună a Evangheliei: şi ai să vieţuieşti în mijlocul lumii ca în pustie.

Această bună legiuire se va face între tine şi lume ca un perete despărţitor, din pricina căruia nu vei vedea lumea. Ea va fi înaintea ochilor tăi, însă ca şi cum nu ar fi. În lume vor continua schimbările ei, iar tu vei avea rânduielile tale. Lumea va merge la teatru, tu la biserică; ea va dansa, tu vei bate metanii; ea va fi la plimbare, tu acasă, în însingurare; ea va fi întru grăire deşartă şi glume, tu întru tăcere şi slavoslovire a lui Dumnezeu; ea va fi în plăceri, tu în osteneli; ea va citi romane deşarte, tu vei citi dumnezeieştile Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi; ea va fi la petreceri, tu vei sta de vorbă cu cei de un cuget cu tine sau cu părintele duhovnicesc; ea îşi va face socoteli egoiste, tu vei face jertfă de sine; ea va fi în visări pătimaşe, tu în cugetare la cele dumnezeieşti. Şi astfel, în toate trasează-ţi reguli şi introdu-ţi rânduieli de viaţă potrivnice obiceiurilor lumeşti - şi vei fi în lume în afara lumii, ca în pustie. Nici tu nu vei fi văzut în lume, nici lumea nu se va vedea în tine. Vei fi în lume pustnic - şi vei deveni următor al Sfintei Maria Egipteanca, fără a te îndepărta în pustie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul)