Încă de mic am crezut întotdeauna că mersul la biserică e grozav. Îmi plăcea corul bisericii episcopale pe care o frecventam și să merg să-mi iau napolitane și suc. Dar citirea Sfintei Scripturi, rugăciunile și predicile mi se păreau mereu extrem de plictisitoare. Când am crescut mai mare am început să nu-L mai simt pe Dumnezeu unde mergeam. Apoi ca adolescent am fost nevoit să merg la cursuri pentru confirmare (recunoașterea oferită unui credincios de către Biserica protestantă), timp de un an. Preotul acela ciudat ținea niște cursuri atât de plictisitoare și obositoare, încât, după ziua confirmării, m-am declarat ateu și nu am mai mers niciodată la biserică. M-am exclus imediat după aceea din Biserica episcopală și m-am lepădat de creștinism. Credeam că a fi creștin este irelevant.

Înainte de a mă întoarce la facultate (Seminarul teologic din New York), acum 10 ani, mi-am petrecut cam 30 de ani din viață mergând la diverse grupuri de meditație orientale. Făceam yoga, cântam mantre și meditam asupra existenței efemere. Cu cât mă afundam mai mult, cu cât mă cunoșteam mai bine, cu atât mai pustiit mă simțeam. Cu toate acestea Îl iubeam pe Dumnezeu, deși învățăturile sale nu se potriveau cu practicile mele yoghine. Conceptul de Iisus Hristos nu se încadra, și timp de mai multe decenii credeam că creștinii erau nişte naivi sau chiar spălaţi pe creier. Nu suportam ideea de misiune și sentimentul de învinuire pe care părea să îl ofere creștinismul. Obișnuiam să spun oamenilor: „Nu am nevoie de un mediator între mine şi Dumnezeu”.

Apoi, în seminar, după ce am urmat cursuri de Patrologie și Istoria creștinismului primar, am început să simt prezența puternică a lui Dumnezeu. Am fost inspirat să vizitez mănăstiri și biserici foarte vechi, mai întâi în S.U.A, apoi de a studia și a filma viețile pustnicilor din Egipt, apoi în Grecia, estul Europei, iar în final din Rusia. Am întâlnit pustnici și călugări care m-au lăsat să-i filmez și să pătrund în profunzimea vieții lor creștine. M-au dus la mănăstirile lor. Cunoștințele mele în tainele creștinismului și ale textelor sfinte se aprofundau din ce în ce mai mult. Am descoperit o rugăciune, rugăciunea lui Hristos, „Doamne miluieşte” sau „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Am îndrăgit această rugăciune și Biserica Ortodoxă atât de mult încât am făcut un film și am scris o carte („Tainele rugăciunii lui Iisus”). Și astfel m-am botezat ortodox.

Acum, după 10 ani, m-am întors la creștinism și merg la biserică cât mai des. Iată zece motive pentru care consider că biserica e „grozavă”. Vă rog să țineți cont că fiecare dintre acestea este destul cât să scrieți o carte, sau nenumărate volume, întrucât au fost trăite de mii de ani:

Euharistia sau Sfânta Împărtăşanie. Împărășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, reprezintă unirea în plan fizic cu Dumnezeu. După toate rugăciunile, cântările și lepădarea de sine, am simțit o legătură palpabilă, o unire a Cerului cu pământul, prin Sfânta Euharistie.

Sfânta Treime. Am învățat din principiile practicii yoga că „totul este un întreg”, dar de fapt aceasta este o iluzie fără profunzime. Adevărata realitate a existenței este Sfânta Treime din religia creștină: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

Iubire. Învățăturile lui Hristos au ca idee centrală iubirea pentru Dumnezeu și pentru oameni. În ciuda problemelor de-a lungul anilor, războaielor, învățătura cea mai importantă a lui Hristos este despre iubire. Iar acea iubire o simt în comunitatea Bisericii. Văd iubirea de Dumnezeu și oameni în slujbele ce se săvârșesc la biserica unde merg eu: cămine pentru copii, mâncare şi îngrijire pentru cei săraci, sfaturi, educaţie şi diferite proiecte.

Dumnezeu este prezent prin Creație. Îi pot vedea harul oriunde privesc, cu cât mă rog mai mult şi merg la biserică. Prin rugăciunea lui Hristos mă pot uni cu Dumnezeu în orice și oricine.

Comunitatea. După ani de meditație în singurătate asupra unor lucruri fără profunzime, am îndrăgit comunitatea din biserică. E atât de grozav să te întâlnești și cu alte persoane care Îl iubesc pe Dumnezeu. Mi-am făcut o mulțime de prietenii pe viață la biserică, oameni cărora le pasă cu adevărat, ne ajutăm unii pe alții și ne simțim bine împreună.

Cântările bisericești. Prin sunetul muzicii Îl putem simți pe Dumnezeu.

Simbolurile creștine. Icoanele din biserică, lumânările, cărțile, tămâia, Sfânta Cruce, toate sunt elemente palpabile care ne amintesc să ne îndreptăm fața către Dumnezeu și să devenim una cu prezența Sa. Ceilalți din biserică sunt precum niște icoane vii care îmi amintesc, în Hristos, de Dumnezeu.

Rugăciunea. Pentru mine, rugăciunea este calea de a ajunge la Dumnezeu. Atunci când mă rog, simt prezența Sa. Rugăciunea lui Iisus, în mod special, practicată de monahi și monahii, este foarte puternică.

Agapele. Îmi place să gătesc și îmi place să mănânc, iar mâncarea de la biserică este fantastică. Nu se compară nimic cu o masă între alți credincioși.

(Norris J. Chumley)