Mitropolitul Antonie de Suroj (1914-2003) a fost episcop al Bisericii ortodoxe ruse din Anglia. Textul care urmează este un extras din transcrierea timpului acordat întrebărilor după o conferinţă rostită de Î.P.S. Antonie despre subiectul „Ca cel viu revenit dintre cei morţi”.

Întrebare: Sunt student la medicină, în contact cu multe persoane care o să moară fără să ştie sau care refuză să ştie. Care poate fi rolul meu de creştin, dat fiind faptul că eu însumi sunt încă incapabil să trăiesc fiecare clipă ca fiind ultima?

Î.P.S. Antonie: Nu se poate răspunde în câteva fraze, pentru că nu există reţetă precisă. De altfel, problema muribundului nu se pune doar medicului şi preotului, ci întregului anturaj. În această situaţie şi aceste relaţii complexe, în care muribundul trebuie să fie pregătit să se desprindă de pământ pentru a intra în viaţa veşnică, nu este nimeni care să aibă o funcţie de intervenţie. Prima problemă este următoarea: trebuie să spui unei persoane că o aşteaptă moartea? Eu cred că nu poţi arunca în faţa unei persoane o afirmaţie de acest fel fără a o nuanţa. Să spui cuiva care nu este absolut deloc pregătit pentru aceasta: O să muriţi, riscă să îl arunce într-o deznădejde din care nu veţi fi în stare să îl scoateţi. Ca să nu-i spuneţi absolut nimic, înseamnă să laşi pradă incoştienţei o persoană care are deptul la propria moarte. Ar trebui mai întâi să ne dăm seama în acest domeniu că noi nu–i pregăim pe alţii să moară, ci să intre în viaţa veşnică. Nu despre moarte, ci despre viaţă trebuie să vorbim la început.

Aş vrea să vă dau un exemplu. Am cunoscut pe cineva care, atins de un cancer, a fost spitalizat. Nu ştia deocamdată că moartea era acolo, foarte aproape, în timp ce anturajul lui ştia aceasta. „Ce să fac, îmi spune el, sunt bolnav, nu mai sunt de folos cu nimic.” I-am răspuns: „Amintiţi-vă, v-am auzit spunând timp de zece ani că visul dumneavoastră este ca viaţa să încetinească ca să aveţi timp să vă veniţi în fire, să aprofundaţi lucrurile. Nu aţi făcut-o niciodată. Dumnezeu o face pentru dumneavoastră: sunteţi bolnav, nu aveţi nicio responsabilitate. Reflectaţi, revedeţi-vă viaţa în întregime.” „Dar în ce sens să o fac?” îmi spune. Atunci i-am explicat că boala, ca şi moartea, depinde de mulţi factori, fizici, dar şi morali. „Sunt gânduri negative, stări sufleteşti care ucid: resentimentul ucide, gelozia ucide. Multe alte puteri distrug în noi vitalitatea şi, în cele din urmă, însăşi viaţa. Aşadar, regândiţi-vă viaţa, împăcaţi-vă cu toţi cei care, în jurul dumneavoastră vă sunt potrivnici, eliberaţi-vă de orice resentiment, de toată ura, de orice vinovăţie, de tot ce este distructiv în dumneavoastră. Apoi îndreptaţi-vă în trecut şi, de asemenea, împăcaţi-vă cu el.

După mai multe săptămâni acest bărbat mi-a zis: „Ştiţi, este ciudat. Sunt din ce în ce mai slăbit, simt că mor, şi niciodată nu m-am simţit atât de viu.” Am continuat meditaţia împreună şi, mai târziu după aceea, mi-a spus: „Întotdeauna am crezut că viaţa depinde de mine, de integritatea trupului meu. Ori cu cât am mai puţină vigoare în corp, cu atât mai mult îmi dau seama că sunt o persoană, independentă de această stare fizică. Trăiesc, în timp ce trupul meu moare.” Abia atunci am început să vorbim despre moartea lui şi a intrat în moarte depăşind-o pe aceasta prin viaţă. A intrat în moarte simţindu-se atât de viu (în pofida morţii trupeşti), astfel încât nu–i mai era teamă de moarte. Ştia că viaţa era în el şi că nu mai depindea decât de Dumnezeu. În acel moment se poate vorbi despre moarte, dar să arunci în faţă cuiva o frază precum: „Realizaţi, este cancer, o să muriţi”, este ceva inuman şi eronat.

Cine trebuie să facă toate acestea? Persoana care este cea mai apropiată muribundului. Poate fi medicul sau o infirmieră, sau menajera, poate fi soţia sau soţul, un prieten, oricine. Şi preotul, evident. Însă nimeni prin funcţia lui: doar prin situaţia concretă în relaţie cu muribundul şi aceasta este de o importanţă imensă. Şi, de asemenea, o persoană care se va pregăti nu să fugă, ci să accepte consecinţele a ceea ce va fi spus.

Dacă veniţi spre un bolnav, vă aşezaţi la căpătâiul lui să-i spuneţi, într-un fel sau altul, brusc sau puţin câte puţin, că trebuie să facă faţă morţii, trebuie să aveţi curajul de a-i rămâne alături tot timpul cât va fi nevoie. Între clipa în care îi veţi da lovitura şi clipa în care persoana prevenită astfel îşi va reveni, trebuie să rămâneţi acolo. Să daţi lovitura de graţie şi să spuneţi : „Vă las o clipă ca să vă aduc o ceaşcă cu ceai” înseamnă să laşi pe cineva singur, abandonat dinaintea morţii şi aceasta poate fi mai mult decât acest om poate suporta fără a fi profund rănit sau zdrobit. Trebuie ştiut, de asemenea, să revii şi să vorbeşti în continuare despre moarte.

Unul din motivele pentru care cred că trebuie vorbit unei persoane despre moarte, odată ce am pregătit-o, nu să moară, ci să trăiască altfel, nu este acela doar că este vorba despre adevăr, aceasta e evident, ci pentru că soseşte clipa în care persoana care trebuie să moară ştie că vine moartea. Dacă nu-i spunem nimic, ea se află prizonieră a minciunii. Nu îndrăzneşte să spună celor care o înconjoară: „Încetaţi cu acest teatru, ştiţi că mor.” Iar ceilalţi nu mai îndrăznesc să-i vorbească. Singurătatea poate deveni astfel mai apăsătoare muribundului decât conştientizarea morţii care se apropie. Aceasta, sunt sigur, am văzut, am încercat-o foarte îndeaproape. Trebuie zdrobit acest înveliş, să rupem acest cerc de fier care fac boala şi moartea cu mult mai dificile.

În timpul ultimei sale boli, mama ştia că avea să moară pentru că i-am spus-o. De două ori mi-a zis: „Ce straniu, mor şi niciodată nu am fost atât de fericiţi împreună.” Faptul de a vrea să facă din fiecare gest şi din fiecare frază această capodoperă în care viaţa ar fi culminat dacă moartea ar fi venit în aceeaşi clipă ar fi oferit, fără îndoială, vieţii noastre, în timpul celor trei ani de boală a mamei, o profunzime niciodată atinsă mai înainte.

Aceasta cred că o putem face la spital sau în medicină generală, când mergem să vedem bolnavii. Am avut ocazia de a fi alături de bolnavi timp de cincisprezece ani şi nu arunc vorbe în vânt. Îi voi spune, aşadar, studentului nostru la medicină generală că trebuie să înveţe să nu se teamă de adevăr, ci să înveţe să comunice o prezenţă, să dea celui care va muri certitudinea că va fi cineva lângă el până în ultimul moment şi dincolo de acest ultim moment aparent al morţii. Atunci când muribundul cade în inconştienţă, nu trebuie să spunem: „Acum nu-şi dă seama de nimic, putem să-l lăsăm să moară în colţul lui.”

Îmi aduc aminte, în timpul războiului, de un soldat care şi-a pierdut cunoştinţa; tânărul pastor care se îngrijea de el spunea, în lacrimi, pe coridor: „Nu mai pot face nimic pentru el, nu mă aude, nu mai poate să–mi răspundă.” I-am spus: „Nu ştiţi ce aude el, ce-l poate aştepta. Intraţi din nou în cameră, aşezaţi-vă lângă el şi citiţi-i Evanghelia învierii lui Lazăr.” A intrat, a citit, după care a citit cele patru evanghelii pentru că această inconştienţă a durat zile în şir. Şi, înainte de a muri, acest soldat şi-a venit în fire şi i-a zis pastorului: „Nu am putut niciodată să vă fac semn, însă am auzit tot.” Tot ceea ce putem face, este să ne oferim. Însă nu trebuie niciodată să încercăm să scăpăm de propria angoasă uitând că celălalt este într-o angoasă infinit mai mare.