Un om cald, entuziast și foarte optimist, cu un zâmbet și-un cuvânt bun pentru fiecare – așa am cunoscut-o pe maica Teofana de la Războieni. O vedeam adesea cum ieșea din chilie, înainte ca maicile să fi tras clopotul pentru sfânta slujbă. Mergea agale pe singurul drum pe care-l știa, cel înspre biserică. Pășea cu grijă și în rugăciune, singură, iar uneori la brațul maicii Xenia.

Când am întrebat-o despre sine, a îngenuncheat lângă pat, cu mâna strânsă pe șiragul de mătănii împletite din lână. „Aşa a fost de la Dumnezeu, să nu ştiu nici când e zi, nici când e noapte. Cât am suferit..., dar am uitat. Consider că totul a fost un vis. M-am obişnuit cu crucea aceasta și Îi mulțumesc lui Dumnezeu, pentru că știe El de ce mi-a rânduit așa.  Și fiecare, așa-i bine, să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru crucea pe care ne-a dat-o. Pentru mine nu e greu în mănăstire; mai mult stau acasă şi mă rog. Mă duc singură la biserică, vin. Mai am obstacole, mai am ispite, dar sunt toate uşoare. Ferească Dumnezeu, numai să nu calc greşit, să-mi rup picioarele. Dar aşa, când mă mai bubui pe la mâini, pe la picioare, astea-s trecătoare (râde ca un copil). Pentru păcatele mele mai pățesc și din astea”, spune maica Teofana.

„Dacă era să văd, nu mai veneam în mănăstire”

Are un frate geamăn, iar după ea, în familie, alţi doi fraţi gemeni. A fost căsătorită și a lucrat o perioadă pe platforma chimică din Roman, la fire şi fibre poliamidice. Din tinerețe avea un ochi bolnav de miopie forte și puțin mai târziu a făcut glaucom. Avea atunci 20 de ani. A urmat un lung  șir de operații la București, când la un ochi, când la altul, dintre care unele greșite. Vederea i-a scăzut treptat, până a ajuns să nu mai vadă deloc, nici lumina zilei.

De copil și-a dorit să devină călugăriță, dar a tăinuit gândul acesta. Și, în cele din urmă, a ajuns când i-a îngăduit Dumnezeu să vină. „De multe ori am zis: dacă era să văd, nu mai veneam în mănăstire”, mărturisește maica Teofana.

Astăzi, cu vocea sa caldă și melodioasă rostește rugăciuni pe de rost la sfintele slujbe, la momentele cuvenite. Pentru maica Teofana, prezența în mica biserică a Mănăstirii Războieni e o bucurie fără timp. Alături de celelalte maici ale obștii de aici, prin grija și dragostea ce și-o împărtășesc reciproc, încercările trec mai uşor. 

„Eu, pentru atâta să mă plâng?”

Măicuța  și-a dorit foarte mult să ajungă la Părintele Teofil Părăian – „fratele meu în suferinţă” – cum îl numește, dar n-a mai reușit, „n-a fost de la Dumnezeu”. Îl cheamă, însă, în fiecare zi și-i spune: „Părinte, ai grjiă de mine, că uite, iară m-am pălit...”.

„Mai dau câte-un cap de poartă, de-acu am cucui aicea (şi-mi arată fruntea, râzând). Uite, e umflat şi mă doare. N-am pus nimic. Mi-o sărit scântei din ochi. Dar mă gândeam: Domnul nostru Iisus Hristos, cât a răbdat şi a suferit, iar eu, pentru atâta să mă plâng? Dacă sunt calmă şi merg cu rugăciune, nu se întâmplă nimic. Dar dacă o iau aşa, fuga, uit că nu văd şi imediat mă ciocnesc de ceva. Şi mai este şi mândria, ştii? Zic: las’, că mă descurc eu. Dar uite că nu mă descurc. Tot cu Dumnezeu”, conchide maica Teofana.