Smerenia sufletului şi curăţia trupului sunt pietrele de temelie ale tuturor virtuţilor. Acestea două sunt piatră şi temelie pentru toate virtuţile. Smerenia trupului înseamnă curăţenia lui, iar smerenia sufletului este însăşi smerenia aceea care a fost numită „Smerenia apostolică”, deoarece Apostolii s-au smerit atât de mult încât atingeau măsurile Născătoarei de Dumnezeu şi ale lui Hristos, dacă se poate exprima cineva atât de îndrăzneţ. Şi noi, deci, să dobândim această smerenie numită apostolică sau evanghelică.

În sensul acesta vedem în Everghetinos şi în Patericele cele vechi şi în Lavsaicon, faptul că marii Părinţi străbăteau distanţe mari pentru a se întâlni unul cu celălalt şi organizau „simpozioane duhovniceşti”[1] şi aveau multe discuţii legate de aceste teme duhovniceşti: dacă petreceau într-adevăr duhovniceşte, dacă modul lor de gândire era duhovnicesc sau firesc, dacă erau recunoscuţi sau aprobaţi de alţi Părinţi ai pustiului, dacă lupta lor era după Dumnezeu şi în final dacă ceilalţi Părinţi fuseseră înştiinţaţi de Dumnezeu, dacă aceştia erau sau nu plăcuţi Lui pentru a se îngriji şi mai mult, să se păzească şi mai bine sau să facă ceva pentru a rândui starea lor duhovnicească la vreme potrivită, adică înainte de a pleca din această viaţă. Şi, deşi ajunseseră la înalte măsuri duhovniceşti, vedem că smerenia şi mustrarea de sine îi făceau să fie ca nişte frunze ce tremură, în sensul cel bun al cuvântului. Nu fricoşi, dar cu o părere umilitoare despre ei.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 32-33)