„Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25)

Profunzimea înţelepciunii părintelui Proclu Nicău a fost cunoscută de către binecredincioşii moldoveni, dar și de către toți cei doritori de sfaturi și de binecuvântare de pretutindeni. A trăit ca simplu monah, cu o viaţă închinată întru totul ascultării de Dumnezeu, încă de la 12 ani. A propovăduit cuvântul lui Dumnezeu către turma cea cuvântătoare, zidind Biserica în  inima credincioșilor cu multă râvnă, răbdare, tihnă și tact pastoral. Acum, la aproape 89 de ani, s-a așezat în ceata celor drepți.

Părintele Proclu Nicău, pe numele de botez Gheorghe, s-a născut pe data de 13 noiembrie 1928, în satul Mitocu Bălan, județul Neamț. A fost închinoviat la Mănăstirea Sihăstria din județul Neamț, la data de 1 noiembrie 1948. A fost trimis în 1949, împreună cu alți viețuitori ai Sihăstriei, la Mănăstirea Slatina, pentru revigorarea vieții monahale de aici. Părintele a ucenicit pe lângă mari stareți ai monahismului românesc: arhimandritul Cleopa Ilie și ieroschimonahul Paisie Olaru. Experiența duhovnicească a părintelui Proclu s-a îmbogățit și prin viața sa de retragere. După Decretul 410 din 1959, cu binecuvântarea duhovnicului său, părintele Cleopa, părintele Proclu a ales viața de liniște. Zeci de ani, părintele a trăit în simplitate, într-o căsuță de la marginea satului Mitocu Bălan.

Monahul Proclu a ştiut să vorbească omului, cuvântul ajungând direct în inima acestuia. Știa să aline orice suflet aflat în suferinţă. Vorbea rar şi răguşit, iar ochii săi albaştri lăcrimau ori de câte ori afla de necazul și suferința celui ce i se înfățișa. Părintele Proclu, timp de mai bine de 50 de ani, s-a rugat pentru oamenii din lume, pentru monahii și monahiile din mănăstiri, dar și-a plâns și  păcatele, aducând adevărata pustie în chilia şi în inima sa, așa cum smerit obișnuia să spună.

De cum îl vedeai pe monahul Proclu, inima îţi tresălta de bucuria cu care te primea la el în colibă. Vorbele sale, rostite în cel mai simplu, cald şi popular grai moldovenesc, îţi mergeau la inimă. Îţi spunea exact cuvintele pe care aveai nevoie să le auzi, ca să simţi cum ţi se linişteşte sufletul şi ți se luminează mintea. Totul era îmbrăcat într-o cadenţă asemănătoare patericului.

Cât a trăit singur, departe de oameni, timp de mai bine de jumătate de secol, monahul ascet Proclu Nicău s-a întâlnit şi a aflat despre alţi zeci de pustnici. El însuşi afirma că a întâlnit, s‑a spovedit şi chiar a învăţat despre viaţa duhovnicească de la pustnici. Toată viaţa a trăit-o în rugăciune şi în... lacrimi de credinţă. De mic i-a plăcut viaţa de pustnic şi i-a mai plăcut, zicea el, mai ales că a învăţat de la alţi pustnici din munţi cum să „stea de vorbă cu Dumnezeu”.

Ne învăța, spunându-ne: „Când Duhul Sfânt s-a atins de inima noastră, nu ne mai putem opri din plâns. Şi având de multe ori această  stare, simţi că nu mai doreşti veacul acesta. Iar când vei vedea că nu mai ai nicio ispită, aşteaptă-te la altele mai proaspete… Duhul mândriei e aşezat lângă scaunul nebuniei şi al ieşirii din minţi. Mândria nu e a oamenilor sănătoşi, ci a oamenilor bolnavi... ca mine”.

Părintele Proclu mai spunea: „Vorba nu dă rezultat. Cine iubeşte tăcerea, iubeşte veşnicia”. Buzele părintelui Proclu au tăcut… dar din Veșnicie va continua să ne ajute prin rugăciunile sale. Rămân în urma preacuvioșiei sale viaţa sa duhovnicească, dar și învăţătura sa curată, pe deplin folositoare sufletului şi întotdeauna  ortodoxă,  aflată în cele trei cărți: „Lupta pentru smerenie și pocăință”, „Convorbiri duhovnicești cu monahul Proclu Nicău” și „Conștiință, spune-mi tu!”.

Vom păstra mereu în inima noastră chipul blând şi smerit al părintelui Proclu – dar şi ferm şi dârz, în ceea ce priveşte apărarea credinţei şi a Bisericii lui Hristos. Îți mulțumim, părinte preaiubit, dincolo de cuvinte, de amintiri, de emoție, de dor! Îți mulțumim pentru tot și pentru toate!

Dorim din adâncul inimii să avem parte de rugăciunea părintelui Proclu, să-l simţim aproape, să ne mângâie din Veșnicie şi să ne călăuzească pe drumul ce duce la Dumnezeu.

Slăvit să fie Dumnezeu cel în Treime lăudat, ce lucrează prin cuvioşii Săi!

Dumnezeu să-l ierte și în ceata drepților să-l așeze!