În anii tinereţii lui, Haralambie, deşi era credin­cios, nu cunoştea în profunzime viaţa duhovnicească, de aceea avea unele preocupări lumeşti: juca fotbal, mergea la horă, la teatru etc. La toate acestea întot­deauna era de neîntrecut.

„Cât despre nunţi, spunea el însuşi, obişnuiam să merg oriunde mă chemau. Acolo însă se întâmpla ceva ciudat. Toată lumea mânca, bea, juca, se distra, dar pe mine şi pe o mătuşă de a mea ne cuprindea o umilinţă şi în loc să râdem şi să jucăm, izbucneam în plâns. Nu ne puteam stăpâni. Când ceilalţi mă între­bau nedumeriţi ce se întâmplă cu noi, nu ştiam ce să răspund, ci continuam să plâng. Mai târziu am simţit că aceasta era de la Dumnezeu, pentru că nunta este o mare taină”.

Apoi, spunea: „Dar, nu-i aşa că trebuie să-i plângi? Viaţa călugărească este rai, iar ei voiau să mă lege cu legăturile căsătoriei”.

Am scris toate acestea, ca să arăt calităţile tânăru­lui Haralambie. Dar dumnezeiasca Pronie nu a întâr­ziat să-l facă să se adâncească în viaţa duhovnicească, părăsind toate cele care le-am amintit mai sus, spre uimirea multora.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, p. 29)