Cuviosul Sebastian Sihastrul (secolul al XVIII-lea)

Pustnicul Sebastian era cu metania din Mănăstirea Bogdana (Târgu Ocna), unde s-a nevoit în primii ani ai secolului XVIII. Apoi, dorind să se retragă la fericita linişte, s-a făcut sihastru în pădurile seculare ale Tecuciului, peste Valea Siretului. Iar nevoinţa lui era aceasta: noaptea se ruga în chilie cu priveghere şi metanii, iar ziua lucra în grădină şi aduna din pădure ierburi şi flori tămăduitoare de boli, iar cu mintea se ruga neîncetat. Apoi împărţea în dar la bolnavi aceste plante şi cu rugăciunile lui mulţi se vindecau. Aşa s-a făcut vestit schimonahul Sebastian în toate satele din partea locului şi nu puţini suferinzi veneau la bordeiul lui şi se vindecau. Căci se învrednicise de la Dumnezeu cuviosul de darul tămăduirii bolilor.

După o nevoinţă ca aceasta, prin anul 1740, s-a întâmplat o luptă grea în aceste păduri, între moldoveni şi tătari, şi mulţi din ambele tabere au căzut. Atunci şi hatmanul Sandu Şendrea a fost greu rănit la picior. Retrăgându-se oastea, hatmanul a fost găsit de sihastru în pădure, chinuit de durere, şi l-a dus la chilia lui să-l îngrijească. Deci, i-a zis cu lacrimi hatmanul: „Sfinte părinte, de mă vei tămădui de această rană şi voi scăpa cu viaţă, voi înălţa o biserică în acest loc şi voi face aici mănăstire de călugări, spre lauda lui Dumnezeu”.

Îngrijindu-l cu multă dragoste Cuviosul Sebastian, în câteva luni de zile s-a vindecat bolnavul cu rugăciunea şi cu plantele lui. Atunci, hatmanul Sandu Şendrea, drept mulţumită lui Dumnezeu, a zidit o biserică şi câteva chilii din averile sale, alături de bordeiul sihastrului, în cinstea Sfântului şi Marelui Mucenic Dimitrie. Acest lăcaş s-a numit „Schitul Sihastru”, după numele cuviosului, iar schimonahul Sebastian, învrednicindu-se de darul preoţiei, a devenit cel dintâi ctitor şi egumen al acestui schit. În anul 1748, biserica a fost sfinţită de episcopul Ioanichie de Roman (1747-1769).

Aşa a ajuns Cuviosul Sebastian începător de fraţi şi părinte duhovnicesc pentru mulţi credincioşi. Numele lui era cunoscut până la domnul Moldovei şi toţi se foloseau de înţelepciunea şi de darul care era în el. Deci, mai trăind peste zece ani şi lăsând în schit mulţi ucenici, s-a mutat cu pace în ceata cuvioşilor părinţi.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 266-267)