Copiii mici tânjesc după sacru. Foamea lor după Dumnezeu pare de neostoit. Cu cât este hrănită mai mult, cu atât creşte. Din păcate, pe măsură ce se măresc, mulţi copii pierd această atracţie firească spre divin, ca şi cum acestei flăcări puternice din interior i-a lipsit oxigenul şi s-a diminuat treptat până la indiferenţă. Fiecare parohie poate menţiona un număr alarmant de mare de adulţi care par indiferenţi faţă de biserică. Unii enoriaşi nu vin deloc la biserică, chiar dacă, mici fiind, au fost aduşi cu regularitate. Sondajele indică faptul că un procentaj ridicat de tineri îşi abandonează credinţa până la vârsta liceului. Acest fapt este alarmant. Ar trebui să ne preocupe şi să ne întrebăm de ce are loc acest exod.

Deşi pot fi multe motive la mijloc, observaţia mea aparte este aceea că mulţi părinţi nu îi conferă bisericii un loc important în viaţa lor de familie sau, cel puţin, nu într-o manieră care să inducă o iubire arzătoare şi veşnică pentru Dumnezeu. Nu apare niciodată acea dorinţă statornică de a-I sluji Lui. Distanţa dintre biserică şi adult se extinde de la mica şi relativ uşor de îndreptat breşă, până la o prăpastie largă, aproape imposibil de trecut.[...]

În toate eforturile noastre de a-i învăţa pe copii despre credinţă – de a le transmite cunoştinţe referitoare la doctrină şi la practicile spirituale ortodoxe –, nu am neglijat oare singurul aspect cu adevărat necesar? Nu cumva am eşuat a le arăta iubirea lui Hristos într-un mod atât de profund, încât să nu-şi mai dorească vreodată să plece? Oare metodele noastre nu s-au axat mai mult pe instruire, decât pe formare? Instruirea vine din afară, dar un copil iubitor de Dumnezeu se formează dinspre interior.

(Elizabeth White, Paşi pe calea sfinţeniei – Cum să creştem copii iubitori de Dumnezeu, traducere din limba engleză Doina Rogoti, Editura Sophia, Bucureşti, 2015, pp. 8-9)