Când vă rugaţi seara, nu uitaţi să arătaţi, în rugăciunea către Duhul Sfânt, cu toată sinceritatea şi cu zdrobire de inimă, păcatele în care aţi căzut în timpul zilei. Prin câteva clipe de pocăinţă fierbinte, Duhul Sfânt vă va curăţi de toată întinăciunea, mai alb decât zăpada vă va albi, din ochi vă vor picura lacrimi de curăţire a inimii, acoperiţi veţi fi cu haina adevărului lui Hristos, uniţi cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Ni se întâmplă uneori în timpul rugăciunii, acasă sau la biserică, să ne cuprindă un fel de slăbiciune a sufletului şi a trupului; sufletul ni se face atunci neputincios, rece, neroditor, ca un templu păgân pustiu şi deşert. Dar îndată ce ne încordăm inima într-o rugăciune sinceră, îndreptându-ne-o către Dumnezeu împreună cu mintea, cu o credinţă vie, îndată sufletul prinde viaţă, se încălzeşte, devine roditor. Şi ne cuprinde deodată, o stare de pace, de uşurare, de umilinţă, un foc lăuntric sfânt; încep să ne picure din ochi lacrimi şi să ne pară rău din tot cugetul că L-am mâniat pe Stăpânul Cel Preabun cu păcatele noastre. Câtă lumină în inimă şi în minte, ce bogat şuvoi de apă vie ne inunda inima, putând să se reverse de acolo nestânjenit, în cuvinte rostite sau scrise cu condeiul ori cu creionul pe hârtie! Puştiul din suflet începe să înflorească precum un crin o dată cu venirea Domnului în inimă. De ce oare nu ne îndreptăm mai des sufletele spre Domnul? Câtă pace şi câtă linişte ne pregăteşte Domnul în locaşurile Sale!

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, Editura Sophia, București, 2005)