Omul, în privinţa vieţii lui trupeşti, este asemenea unei lumânări care arde: după cum lumânarea trebuie să se consume, tot aşa omul trebuie să moară.

Sufletul însă e nemuritor. De aceea şi purtarea lui de grijă trebuie să fie mai mult pentru suflet decât pentru trup. Despre aceasta şi Evanghelia spune: Ce va folosi omul de va dobândi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36)

Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Ioan Gură de Aur, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului şi alţi mulţi Sfinţi Părinţi, din tinereţe şi până la adânci bătrâneţi au fost feciorelnici şi aşa au murit, în deplină curăţie.

Toată viaţa lor a fost îndreptată numai pentru îngrijirea de suflet, şi nu pentru trup. Aşa şi noi trebuie să punem toată sârguinţa pentru suflet, iar trupul numai întru atâta să-l întărim, ca să poată ajuta la lucrarea faptelor bune ce întăresc sufletul.

Iar dacă vom şi istovi cu neînţelepciune şi după bunul plac trupul nostru, în aşa fel încât să se facă neputincios şi sufletul, atunci o asemenea jignire va fi fără judecată, chiar dacă acest lucru s-ar face pentru dobândirea virtuţii. Iar dacă Domnul va binevoi ca omul să fie încercat şi în trupul său cu boală, atunci tot El îi va da şi puterea răbdării.

Şi aşa trebuie să lăsăm ca boala să nu fie pricinuită de noi înşine, ci să fie venită cu slobozenia şi judecata lui Dumnezeu.

(Arhimandrit Dosoftei Morariu, Sfântul Serafim de Sarov - viața, nevoințele și învățăturile, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 386)