După ce toate sfaturile mamei se duseseră ca apa trecută prin sită, mama dintr-o dată a tăcut. Nu i-a mai zis fiului nimic. Şi a început să se roage lui Dumnezeu ca Dumnezeu să-i trimită fiului o boală. Vei spune: „Aspră mamă!” Ascultă însă până la sfârşit. Chiar mama aceea mi-a povestit. „Am văzut singură”, zice, „că nimeni de sub cer nu-l poate mântui, afară numai de Dumnezeu, şi asta prin ceva suferinţe. De asta m-am şi rugat ca Dumnezeu să-i trimită vreo suferinţă grea. Şi multă vreme m-am rugat aşa. Şi, într-adevăr, fiul s-a îmbolnăvit. A zăcut la pat trei luni. Eu i-am slujit. Şi mă rugam lui Dumnezeu în faţa lui. El credea că mă rog pentru înzdrăvenirea lui trupească. De fapt, eu mă rugam să i se însănătoşească sufletul. Mai bine chiar mort cu trupul decât mort cu sufletul. El a băgat de seamă slujirea, dragostea şi rugăciunea mea. Şi, puţin câte puţin, s-a înmuiat la inimă.

Când doctorii ridicau deja din umeri şi el ajunsese ca o umbră, într-o zi a început să plângă şi a rostit în şoaptă: „Mămică dulce, roagă-te lui Dumnezeu ca să nu mor!” La care eu: „Să promiţi, fiule, că îţi vei aduce aminte totdeauna de Dumnezeu şi Îi vei fi recunoscător, şi că îţi vei îndrepta purtarea”. „Promit, mămică, promit. Promit!” – a şoptit el în agonie. Eu am simţit cumva că n-o să moară. Şi, slavă Domnului, s-a făcut sănătos. Acum e sănătos cu trupul şi cu sufletul. Moale ca ceara, evlavios ca un înger, cu rânduială şi ascultător ca soarele.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare, Editura Sophia - Press, 2002, p.33-34)