În istoriile vechi se scrie despre următoarea întâmplare: în cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, s-a ivit și pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă.

Bietul pelican a văzut cu durere că puișorii lui sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de vrăjmașul șarpe. Fără să stea prea mult pe gânduri, el se hotărește să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și prin aceasta puișorii lui se înviorează și scapă de moarte. Pelicanul este o pasăre de pustie cu gâtul lung, ca și bâtlanul. Când puișorii lui sunt aprinși de sete sau sunt vătămați de jigănii otrăvitoare, atunci pelicanul își rănește coasta sa și îi adapă cu sângele său. Iată o pildă minunată de dragoste părintească, care ajunge până la jertfa.

Dacă vom lua seama bine, vom vedea că în cântările Prohodului, la starea a doua, se pomenește despre pelican și anume iată cum se zice: „Ca un pelican, împungându-Te acum, Cuvinte, înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le dintru coasta Ta izvor mântuitor!".

Cuvintele Prohodului aseamănă Jertfa cea de pe Cruce a Domnului cu jertfa pelicanului, care își varsă sângele pentru viața puilor săi. Căci după cum șarpele cel firesc otrăvește puișorii pelicanului, tot astfel și vicleanul diavol intrând oarecând în șarpe, a otrăvit pe strămoșii noștri în Rai, prin sfatul lui cel pierzător. Cu nimic nu s-au putut izbăvi strămoșii noștri din osânda cea veșnică, decât numai prin sângele cel scump al Domnului. Toți cei născuți din Adam aveau în firea lor otrava păcatului strămoșesc și pentru aceasta erau osândiți la moarte veșnică (ca și puii pelicanului din istorie).

Domnul nostru Iisus Hristos primește de bună voie (ca și pelicanul) să-și străpungă sfânta Lui coastă cu sulița, pentru izbăvirea zidirii Sale. Din Sfânta Lui coastă s-au deschis două izvoare de mântuire: sângele și apa. Aceste izvoare mântuitoare alcătuiesc temelia Sfintei noastre Biserici, căci după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfânta noastră Biserică este plătită din Coasta Domnului. Și anume, apa care a ieșit din coasta Domnului închipuie Taina Sfântului Botez, iar sângele închipuie Taina Sfintei Împărtășiri. Fără aceste două Taine nimeni nu se poate mântui, căci ele sunt cheile mântuirii.

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine, Editura Doxologia, Iași, 2010, pp. 399-400)