Unul dintre primele vicleșuguri ale diavolului împotriva noastră este gândul de a te bizui pe tine însuți: adică dacă nu te lepezi de el, atunci măcar să nu simți nevoia de ajutor din partea harului. Ca și cum ar zice vrăjmașul: "Nu te îndrepta către lumina care dorește să ți se dea ție noi puteri. Ești bun așa cum ești!" Și omul se dedă la odihnă. Între timp însă, vrăjmașul zvârle cu o piatră (vreun soi de neplăcere) într-unul; pe alții îi ademenește în oarecare loc alunecos (amăgirea patimilor); iar altora le împletește cu floricele lațul strâns împrejur (avantaje înșelătoare). Fără să se mai gândească, omul se avântă tot mai departe și mai departe și nu înțelege că se prăbușește din ce în ce mai jos până ce ajunge în adâncul răutăților, până în ușa iadului. Oare nu ar trebui și lui să-i strige cineva, precum lui Adam celui de demult: "Omule, unde ești? Unde te-ai dus?" Τοcmai acest strigăt este lucrarea harului, care îl face pe păcătos pentru prima oară să ia aminte la sine. Prin urmare, dacă dorești să începi a trăi creștinește, caută harul. Clipa în care harul pogoară și se alătură voii tale este clipa în care se naște în tine viața creștină - puternică, statornică și cu multă roadă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Cale spre mântuire, traducere de Bogdan Pârâială, Editura Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 31-32)