Căci nimic nu face atât inima grea, cât pofta cea rea şi atracţia spre cele lumeşti şi faptul de a fi ataşat de pământ. Nu ar greşi cineva dacă ar numi asemenea inimă, inimă de lut. De aceea o şi numeşte grea. Şi spune că aceasta este pricina relelor, fiindcă inima, având rânduiala unui conducător de car, nu numai că nu a ţinut calul în frâie, ci şi pe ea însăşi s-a lăsat trasă în prăpastie. Şi trebuind să înaripeze trupul şi să-l facă din pământesc ceresc şi să îl ducă la cer, ea a căzut împreună cu el sub povara grea a viciilor. Aşadar, când este un astfel de conducător de car, sau astfel de cârmaci, ce nădejde de mântuire mai poate fi? Ca atunci când ar spune: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, întunericul cu cât mai mult!". Când cârmaciul este beat şi imită neorânduiala valurilor şi a vânturilor, cum va fi izbăvită corabia?

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Psalmi, Editura Doxologia, Iași, 2011, p. 37)