Ca o altă maică, Harul îl ține pe nevoitor ca pe un prunc și îl exersează. Când maica noastră, Harul, vine, el saltă și se bucură, iar atunci când se retrage, acesta, necunoscând înțelep­ciunea lui Dumnezeu, plânge și se tânguiește și începe să-l caute. Și cel care nu are experiență în această privință crede că Harul l-a părăsit pentru totdeauna. Și își impune posturi peste posturi, stări în picioare și privegheri, rugăciuni și cereri, crezând că prin acestea poate atrage Harul lui Dumnezeu. Vrăjmașii noștri, demonii, îi pricinuiesc întristare în felurite chipuri. Aceasta însă este o iconomie a Proniei dumnezeiești, pentru a-l face să caute cu lacrimi ajutorul dumnezeiesc.

Și, după ce vine din nou cercetarea dumnezeiască, acesta începe să strige ca un prunc: „Ah, cum de m-ai lăsat? Puțin a lipsit să nu mă înăbușe demonii. Nu mai pleca! Ah, ce să fac ca să te țin? (Căci el crede, ca un prunc, că nevoințele sale îl aduc și de aceea se întreabă cum poate să-l păstreze). Așa, Mântuitorul meu, fie-Ți milă de mine și nu mă mai părăsi, ci rămâi împreună cu mine în această viață și, după ce voi pleca de aici, împreună cu Tine să trec de vămile văzduhului”.

Acestea și multe altele zicând, nu este ascultat, ci din nou dumnezeiasca mângâiere, după ce îl îndulcește cu miere, se retrage și vine absintul. Dar, fiindcă și vasul devine mai curat prin venirea repetată a Harului, făcându-se mai încăpător pentru primirea dumnezeieștii luminări, el începe să-l cerceteze mai des și să rămână mai mult ca de obicei. Atunci pruncul începe să prindă curaj, crezând că Harul i s-a dat ca o răsplată a ostenelii sale.

Pe această treaptă nevoitorul stă trei sau patru ani (sau chiar mai mult sau mai puțin), timp în care vede cum Harul lui Dumnezeu îl călește și-l înțelepțește, cum patimile sale se împuți­nează, iar pe demoni cum nu-i mai pot da război atât de mult, datorită păzirii din partea dumnezeiescului Har. Și, dacă este trezvitor, are ca mângâiere lacrimile, fie că umblă, fie că lucrează. Dacă se roagă cu mintea, are simțirea gânditoare a norului luminos care uneori îl cercetează. Iar dacă doarme, chiar și pentru puțin, vede în vis lucruri minunate, grădini cu flori de aur și palate împărătești mai luminoase decât soarele și multe altele. Când se trezește, mintea păstrează toate acestea întru sine, mișcându-l către o râvnă mai fierbinte. Atunci se minunează de frumusețea veșnicelor bunătăți și se întreabă când se va învrednici să le fie moștenitor...

(Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2010, pp. 192-193)