În toate lucrările Părinţilor, în care sunt scrise lucruri de Dumnezeu dăruite, mai ales despre rugăciunea minţii cea neîncetată – şi sunt foarte multe scrieri neptice ale sfinţilor mai vechi şi mai noi ai Bisericii noastre — când cineva citeşte are anumite greutăţi de înţelegere. Căci la o primă vedere, Părinţii scriu lucruri diferite despre aceleaşi probleme. Nu sunt în dezacord Sfinţii, ci pur şi simplu avem de-a face cu o multitudine de daruri; toţi încercăm, şi eu personal am sorbit cărţile acestea din primii mei ani, toţi urmărim să citim ceea ce ne frământă mai mult, mai ales cum coborâm mintea în inimă. Este o situaţie deosebit de importantă între aspectele rugăciunii neîncetate, este, am putea spune, centrul, temelia întregii probleme. Ba chiar, dacă ar face cineva o cuvântare, ar spune: „măreaţa, împărăteasca pogorâre a minţii în inimă”, în locul cel mai de taină, dincolo de catapeteasmă, acolo unde este tronul său. Însă, ceea ce ne preocupă pe noi este în ce mod coboară mintea în inimă, analitic, detaliat, elemente ce nu sunt descrise în cărţi. Parţial sunt pomenite anumite elemente, chiar multe, dar aceasta nu oferă linişte multora. Şi vedem că după câteva parcurgeri ale scrierilor neptice, cei interesaţi renunţă a mai citi şi încearcă să aplice finguri rugăciunea minţii şi ajung unde ajung. Unii ajung undeva, alţii nicăieri, în orice caz creştinul depune un efort azi, încearcă ceva. Cel puţin există obiceiul cel bun şi tradiţia repetării acestei minunate rugăciuni. Dar se naşte o nedumerire, probabil şi o tristeţe, pentru faptul că sunt menţionate în scrieri atâtea teme parţiale despre rugăciunea minţii şi acest moment deosebit de important, nu este menţionat în ce fel vine mintea în inimă, cu exactitate matematică, ştiinţific, adică prin experienţa de veacuri a Bisericii. Nu putem vorbi despre o lipsă a literaturii patristice, dimpotrivă este ceva ce se arată, ce iese din experienţa personală a fiecărui creştin, iar unele elemente nu sunt menţionate tocmai că nu au fost precedate de experienţa corespunzătoare.

Sfântul Ignatie Briancianinov, ce s-a preocupat din tinereţe de problema aceasta, în mod sistematic, iar mai târziu când a devenit arhiereu al lui Dumnezeu s-a dăruit pur şi simplu rugăciunii minţii, a ajuns la măsurile cele mai înalte, putem spune, ale stărilor duhovniceşti şi ale contemplaţiei; şi a scris destul pe tema aceasta. Când citim lucrarea sa, înţelegem că vorbeşte un învăţător experimentat într-ale rugăciunii, precum Sfinţii din vechime. Ceea ce însă ne impresionează este faptul că de atâţia ani se tot vorbeşte şi vorbim încă pe aceeaşi temă, toţi, şi câte cuvântări se vor mai auzi şi câte cărţi se vor mai scrie pe aceeaşi temă, toate se învârt în jurul aceleiaşi probleme majore. Şi iată încercăm să găsim cu exactitate, toţi ne frământăm, cum să reuşim acest lucru important: Va cobor mintea în inimă? În ce fel? Şi dacă va coborî, ce va fi în continuare? Frământări şi nedumeriri importante.

Un lucru am observat în experienţa multor sfinți contemporani: în viaţa noastră monahală, cel puţin în ceasul slujirii, al ascultărilor din viaţa de zi cu zi, dar şi când ne aflăm în sfântul lăcaş, putem să ne deprindem cu rugăciunea minţii; când monahul nu cântă la strană şi nu citeşte, are toată vremea lui pentru a se îndeletnici cu rugăciunea, pentru a o face neîncetată, fie când ascultă slujba, fie când se roagă întru sine. Însă mai ales când face ascultarea ce i-a fost rânduită în obşte, are ocazia extraordinară ca să-şi preocupe mintea cu rugăciunea, fie cântând încet cu buzele, fie spunând încet rugăciunea, iar trupul lucrând ascultarea.

Căci pentru aceasta am fost plămădiţi aşa, mintea să se gândească neîncetat şi să nu obosească gândind; bineînţeles, nu mă refer la gândul la cele trupeşti, la cele viclene, la gradul înalt primejdios al cugetelor pizmaşe, ci la cele simple, nevinovate, chiar şi la cele bune, şi astfel timpul este cheltuit în rugăciune; mă gândesc în acelaşi timp la atâtea şi atâtea lucruri ale proniei divine, iar aceasta se numeşte înălţare trufaşă a minţii. Adică un act mixt are loc, o amestecătură, deoarece am impresia că teologhisesc cu cugetul, dar în realitate cugetul acesta face ca mintea să se împrăştie; ceva aparent nevinovat înalţă mintea cu trufie. Pe de o parte mă gândesc la lucruri serioase, pe de alta acest act nu este rugăciune, nu este ceva desăvârşit, în vreme ce starea de rugăciune a minţii este ceva desăvârşit.

Ce este rugăciunea? Gând ceea ce mă gândesc tot timpul este Însuşi Iisus Hristos. „Dar avem şi alte nevoi”. Nu avem nimic împotrivă, ci vrem ca în ceasul rugăciunii să nu se ocupe mintea cu alt cuget. Este lucrul cel mai greu. Nu este însă cu neputinţă.

Câţi au încercat să ţină bine mintea, această neînfrânată minte a omului, să o țină şi mai ales să o facă nemişcată întru totul, au eşuat; căci omeneşte este cu neputinţă. Aceasta este prima mare experienţă a omului. Aspectul acesta de necontrolat al minţii în continuă mişcare, doar Duhul Sfânt îl poate face controlabil şi nemişcat. Însuşi Dumnezeu, Cel care l-a creat pe om și mintea sa, El Însuși cunoaște și tainele omului.

Fireşte, minţile cele căzute, adică noi cei ce suntem aici, pe pământ în afara faptului că trecem printr-un proces complex de creştere, deprinzându-ne cu o cunoaştere mixtă, şi cea bună şi cea rea, şi parţial am aplicat-o deja, mai mult sau mai puţin, trebuie să întâmpinăm şi patimile cele dobândite prin deprinderi şi obiceiuri rele înlăuntrul monahismului contemporan, patimi ce se nasc şi cresc. Lucruri ce nu le ştiam, le-am aflat aici, iar lucrul acesta nu e bun. Dacă nu luăm în serios aceste constatări şi nu le tăiem cum trebuie, se va întâmpla precum plantele căţărătoare, care dacă nu le tai la timp, cresc şi sufocă tot în jurul lor şi adăpostesc şi şerpi înăuntru. Din această pricină spun deseori? Părinţii: „sunt corăbii ce se scufundă la mal, fără nici un val potrivnic”. Iar aceasta deoarece, acolo, în cala vasului, un vrăjmaş a deschis o gaură şi ca urmare treaga corabie, cu asemenea greutate, s-a scufundat în linişte, s-a dus pe fundul mării. Deşi traversase atâtea mări, atâtea furtuni şi a supravieţuit, a scăpat, iată, înainte de limanul mult dorit s-a scufundat. Atât de uşor şi de simplu.

Deci, aceste cugete străine ne pot face mare pagubă atunci când suntem în stare de zbucium duhovnicesc sau atunci când suntem în cea mai sfântă clipă personală, în ceasul rugăciunii, al canonului în chilia noastră, niciodată în alt spaţiu. Alt fel de rugăciune facem în sfântul lăcaş, alt fel de ascultare şi cu totul altă rugăciune facem când suntem singuri în cămara sufletului. Fireşte că atunci când ne aflăm în chilia noastră personală lucrurile sunt mai plăcute fiindcă totul în jurul nostru este casnic, plin de căldură sufletească, în armonie cu stăpânul, cu monahul adică. Astfel trebuie să vedem că starea de frământare ne clatină atenţia, uneori trec mari perioade de timp şi devine un factor stabil ce ne împiedică să ajungem acolo unde ţintim şi unde dorim foarte mult şi depunem atâta şi atâta efort; adică ne împiedică să ne unim cu Hristos prin rugăciunea inimii.

Al doilea lucru pe care trebuie să îl reţinem este că şi judecarea de sine să fie sistematică. Să amintim propriului sine că este păcătos, cel mai păcătos. În ce măsură o credem, şi bineînţeles că o credem într-o oarecare măsură, nu lucrează totdeauna cum ar trebui deoarece trebuie să ajungă omul la golirea de sine, nu doar să o spună, ci să dobândească harisma de a crede este un nimic, ultimul lucru din lumea aceasta. Cum să înţelegem faptul că atingem această măsură sau deja am atins-o? Încetăm să-i judecăm pe ceilalţi. Trăim taina minţii ce a ajuns la smerenia desăvârşită, la cunoaşterea de sine, la desăvârşita judecată de sine. Nu se mai preocupă de aproapele în sensul geloziei şi al invidiei. A nu mă mai preocupa de celălalt nu înseamnă să nu mai comunic cu ceilalţi, ci când îmi fac rugăciunea mintea mea să nu se mai învârtă în jurul altor persoane. Nici în jurul persoanelor ce ne sunt dragi, nici a persoanelor cu care avem ceva, vreo patimă, dacă şi eu sunt împătimit. Deci, mintea care a ajuns la această stare se îndreaptă doar spre persoana lui Hristos, nici măcar spre Preasfânta Născătoare, numai spre Hristos.

Dacă în ceasul rugăciunii mintea se duce şi la alte persoane sfinte, la ceruri, la Maica Domnului, la îngeri, la sfinţi, acest lucru este bun după Sfântul Nicodim Aghioritul, dar se numeşte „contemplare sfântă, gând sfânt”. Când mă voi ruga, nu mă voi gândi la nimic, nici la Dumnezeu nu mă voi gândi. Căci nu pot să gândesc la Dânsul şi să nu creez o anume imagine, iar lucrul acesta este rugăciune imaginară şi o resping toţi Părinţii. Când mă voi ruga, nu voi gândi. Pur şi simplu trăim, experiem două lucruri: atotprezenţa lui Hristos şi sentimentul adânc al păcătoşeniei personale. Această stare trebuie să o trăiască omul. Păcătoşenia proprie să o trăiască, ca şi cum atunci când se roagă îl doare, îl doare foarte tare; în timp ce se roagă doare; durerea o are neîntrerupt, o experiază fără să filosofeze despre durere, pur şi simplu doare. Dintele, stomacul, ochiul, oricare mădular doare. Omul este însotit de această durere, de nesuferit, sau în orice caz durere foarte mare. Aşa trebuie să fie şi sentimentul păcătoşeniei, cu deosebirea că în vremea experierii lui mintea nu mai călătoreşte la alte persoane, încetează frământarea trufaşă şi rămâne întru sine.

Aceasta o numim „sabbatul duhovnicesc” sau „sabbatul minţii”. A fi în stare de sabbat înseamnă că încetează orice fel de cuget legat de alte persoane. Primul fel de cuget legat de aproapele este cugetul trupesc. Când îl judec pe celălalt într-un fel sau altul, îl judec cu cugetul trupesc, dar în acelaşi mod gândesc şi ceilalţi despre noi; căci demonii intră şi ies neîncetat, influenţându-ne. Când omul îşi însuşeşte lupta de care aminteam, acest cuget care este oprit primul este cugetul trupesc; adică fie că nu mai cuget cu viclenie şi trupeşte cu privire la nici o persoană, fie că nu scandalizez pe nimeni cu cugetele mele. În consecinţă încetează invidia. Între gelozie şi invidie, ca o combinaţie acestora două, este osândirea aproapelui, cu gura şi mintea, iar această patimă trebuie să o prevenim din timp. Când vor înceta acestea însă cu adevărat, vine în cuget foarte fin legat de ceilalţi, nu cumva să fie jignit egoismul nostru cel ascuns bine şi care nu e încă tămăduit, zace undeva într-o letargie nevindecată. Dacă și acest gând va fi scuturat şi curăţat, atunci cred că cugetul nostru este liber şi curat gata să se ocupe doar cu pomenirea numelui lui Hristos, fără să fie controlat mereu de ceea ce numim „vămuirea cugetelor”. Ce înseamnă această vămuire? Demonii încearcă să ne controleze fiecare cuget; astfel, fiecare cuget ce ne împiedică lucrarea rugăciunii şi devine amestecat în ceasul rugăciunii (şi străin şi al meu propriu), este pentru noi o „vămuire”, adică un control străin.

Este cunoscut faptul că felul rugăciunii noastre este urmărit cu atenţie, printr-o lucrare tainică, de către vrăjmaşii noştri, nu numai de îngeri şi de sfinţi. Au această posibilitate, fiindcă duhurile pot urmări ceea ce se petrece în duh. Dacă eu fac ceva material nu îi interesează prea mult; demonii au ochi spirituali şi văd cele în duh şi numai acestea îi preocupă. Noi avem atîtea lucruri de care ne preocupăm şi le poftim, însă demonii nu sunt interesaţi sau atraşi de material, nici nu poftesc, nici nu însetează (în sens material), nici nu înfometează, nici nu doresc ceva ce este material. Niciodată! Este impresionant acest lucru, demonii se preocupă şi urmăresc fără întrerupere şi ezitare tot ceea ce gândeşte şi face mintea, în continuu!

Aceasta este „slujba” demonilor, să se gândească. Cum au perceput că mintea a început să spună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, este anunţată mobilizarea generală. „Trebuie să fie oprită! această mişcare a minţii, să se oprească!” Iar când mintea alunecă şi începe să se preocupe cu altceva, încetează războiul şi zic demonii „e în regulă, altceva face mintea, există posibilitatea să câştigăm bătălia”. Din nou facem adunarea minţii, iarăşi începem starea de trezvie a sufletului, a minţii - şi atenţie – când începe iar rugăciunea curată, începe iar contra-ofensiva vrăjmaşului.

Deci, după multă vorbă va înţelege omul (de fapt prin experiere va înţelege) că nu poate prin puteri proprii să facă mintea să se coboare în inimă. Însă, o însuşire importantă a minţii este că, atunci când „prinde” ceva, dacă a prins-o şi a ţinut-o bine, cu tărie, o va coborî în inimă; aceasta este mişcarea firească a minţii, ţine cu tărie ceea ce a primit şi apoi o pune în cămara cea de taină, adică în inimă. Acolo este aşezarea ei după fire. Iar la rânduieli, inima va ţine acel lucru legat înlăuntru până când va vrea omul să îl schimbe cu o intervenţie duhovnicească, cu un transplant duhovnicesc.

Astfel, după multă, multă vorbăraie despre rugăciune, vreme de mulţi ani, înţelegem ceea ce scria Sfântul Siluan Athonitul, faptul că numai Sfântul Duh are puterea de a muta mintea de acolo unde se află (se referă la energia, lucrarea minţii), din creier în adâncul inimii şi mai exact în partea de sus a inimii ce este esenţa minţii. Pentru a se uni aceste elemente este nevoie de o trăire de ani şi ani în Duhul Sfânt. Nu putem omeneşte, oricât am dori, oricât am iubi, căci încercarea ne duce până la limitele umanului. Încercarea de care vorbim noi este lucru dumnezeiesc. Cele omeneşti sunt omeneşti; doar Duhul Sfânt poate coborî mintea în inimă. Am auzit nedumeririle multor părinţi: „Când va coborî Sfântul Duh mintea noastră în inimă?”, „O, va coborî vreodată?”, „Ce semn se arată în vremea noastră pentru a se întâmpla aceasta?”, „Iar dacă nu se coboară mintea în inimă, nu ne vom mântui?”, „Vor merge în Rai doar cei ce au atins nepătimirea?”.

În loc de răspuns, trebuie să spunem ceea ce am fost învăţaţi de părinţii noştri duhovniceşti: să lucrăm noi judecata şi cunoştinţa de sine, să ne facem ascultările din toată inima, să nu ne mustre conştiinţa pentru vreo datorie neplătită, pentru datoria noastră faţă de Hristos. Căci aceasta este răsplata noastră zilnică, să ne facem ascultarea rânduită nouă. Este o floare, un, dar personal zilnic trimis la tronul lui Hristos. O facem prin propria noastră voinţă, nu ne obligă nimeni să o facem; din iubire o facem şi cu multă bucurie. Dumnezeu nu vrea cantitativ, atâta sau atâta rugăciune din partea noastră, vrea bucuria noastră şi libertatea noastră, pentru a face lucrurile cu uşurinţă şi fără încordare, dar cu responsabilitatea noastră şi, cum am spus, cu multă bucurie. Aceasta caută Hristos la noi şi aceasta o va cântări corespunzător.

Însă când vede şi încercarea noastră deosebită, vrerea noastră de a tăia şi cugetele cele vătămătoare şi nefolositoare, precum şi gândurile cele bune, ce înseamnă o mare osteneală şi mulţi ani de osteneală, atunci începe încet-încet însuşi Duhul Sfânt să trimită întărire minţii, adică treptat, rugăciunea cea cu buzele este absorbită de minte şi începe mintea singură, inteligibil, în duh adică, şi cu uşurinţă să spună rugăciunea neîncetată a minţii. Şi când ne aflăm la ascultare, şi când ne aflăm în Biserică şi când suntem la chilie. Precum spun şi Părinţii, în orice stare de rugăciune vei ajunge, fie în stare de rugăciune curată a inimii, fie în starea de rugăciune doar cu buzele important este să nu o opreşti niciodată! Este şi un fel de a ne smeri. Căci zic unii: „încă eşti în stadiul de rugăciune cu buzele, părinte, după atâţia ani?”. A, de aceea eu nu te-am văzut rugându-te neîncetat. Acum, zice unul ca acesta „noi suntem la starea de rugăciune curată a inimii, cea cu buzele este doar pentru începători”. Iar după ceva ani, vezi că unul ca acesta părăseşte mănăstirea pentru a ieşi în lume şi a propovădui rugăciunea neîncetată familiei pe care şi-o va fi întemeiat.

Rugăciunea lui Iisus trebuie practicată, trebuie spusă, dar să nu fie auzită de cel de lângă noi, trebuie spusă cu smerenie. Iar aceasta îi dă o altă culoare, este o altă floare cu aromă specifică. Nu îl preocupă pe demon dacă floarea noastră are o culoare frumoasă, dacă are chip frumos, dacă are o formă deosebită, ci îl interesează dacă are mireasma pe care el vrea să o miroasă. Iar pentru că demonul este numai şi numai mândrie, orice facem fără smerenie nu îl interesează, în timp ce orice se face doar cu smerenie îl percepe imediat. Îl arde lucrul acela şi de aceea îşi concentrează toate puterile, cere ajutorul celorlalte cete diavoleşti, numai şi numai pentru a nu continua lucrarea noastră cu smerenie, fie pentru a o opri, fie pentru a o deturna în trufie. Una din două trebuie să reuşească. De obicei cei mai mulţi cad în capcana continuării lucrării zise spirituală, dar cu trufie. Aşa că, tot vrăjmaşul este cel care câştigă; de aceea de multe ori ducem lupta noastră duhovnicească şi nu vedem vreo împotrivire în duh, căci nu îl preocupă, nici nu îl deranjează să spunem rugăciunea cutare sau rugăciunea cutare, dacă o facem cu mândrie, căci dacă vede că nu avem smerenie, stă liniştit. Noi, însă, cum vom înţelege că am ajuns să facem lucrarea cu smerenie? Când în lucrarea noastră vom întâlni o împotrivire în duh foarte puternică, foarte mare. E o contră la contră. Dificultatea şi greutăţile acestea continue sunt darul cel mare; noi ne rugăm întru smerenie, ne aflăm pe drumul cel bun.

În acest mod, Duhul cel Sfânt va coborî mintea în inimă, iar singurul lucru pe care noi îl putem face, în toată viaţa noastră, este să dăm acest accept şi să spunem necontenit atâtea şi atâtea rugăciuni. Celelalte să le lăsăm în grija lui Hristos, El să le rânduiască; noi vom face cu toată inima ceea ce am fost învăţaţi, ceea ce suntem necontenit învăţaţi, iar Duhul Sfânt, Care pe toate le cunoaşte ca făcător şi ziditor al nostru, ne va da darul acesta.

Părinţii din Sfântul Munte învăţau: „Dacă omul nu va ajunge la rugăciunea curată a inimii, aceasta nu înseamnă că nu se va mântui; nu este aceasta ţelul ostenelii omului”. Căci în Casa Tatălui Celui ceresc sunt multe încăperi, sunt multe situaţii ale sufletelor mântuite. Dar este cu putinţă ca toţi creştinii ortodocşi, dacă aplică sfaturile fundamentale ale vieţii duhovniceşti, să ajungă toţi la aceeaşi măsură. Acesta este lucrul extraordinar, căci la Sfântul Botez, Duhul Sfânt dăruieşte tuturor acelaşi dar. Darul întreg, adică ceea ce dă Dumnezeu, îl dă tuturor oamenilor fără excepţie. Iar în continuare, libera alegere este aceea care arată darul, în ce măsură şi la ce înălţime se află.

Să ne acopere Hristos al nostru, fraţilor, cu harul Său, să zicem cât este cu putinţă rugăciunea Sa cu smerenie şi să avem toată nădejdea noastră întru Dânsul că ne va lua lângă Sine în împărăţia Lui. Amin.

(Efrem ieromonahul, stareţul Schitului Vatopedin Sfântul Apostol Andrei, Cuvinte simple din Sfântul Munte, Traducere din limba greacă Pr. dr. Constantin Petrache, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012, pp. 127-139)

Cuvinte simple din Sfântul Munte (1) - Pocăința

Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (3) – Refuzul pocăinţei chiar şi în iad

Cuvinte simple din Sfântul Munte (4) – Frângerea inimii şi pocăinţa puţin înainte de moarte

Cuvinte simple din Sfântul Munte (5) – Cu rugăciunea lui Iisus batem la poarta milei dumnezeieşti

Cuvinte simple din Sfântul Munte (6) – Prin pocăinţă redobândim darurile

Cuvinte simple din Sfântul Munte (7) – Lacrimile pocăinţei şi Harul Divin

Cuvinte simple din Sfântul Munte (8) – Întruparea Domnului, suprema Smerire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (9) – Curăţenia trupului înseamnă smerenie

Cuvinte simple din Sfântul Munte (10) – Smerenia, starea paradisiacă. Mândria, iadul pe pământ

Cuvinte simple din Sfântul Munte (11) – Părinţi în tăcere

Cuvinte simple din Sfântul Munte (12) – Ascultarea cea... încăpăţânată

Cuvinte simple din Sfântul Munte (13) – Ascultare sinceră şi voie ascunsă

Cuvinte simple din Sfântul Munte (14) – Ascultarea în cuget

Cuvinte simple din Sfântul Munte (15) – Relaţia Duhovnic – ucenic

Cuvinte simple din Sfântul Munte (16) – Rugăciunea, unirea cu Hristos

Cuvinte simple din Sfântul Munte (17) – Modul rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (18) – Războiul demonilor împotriva rugăciunii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (19) – Rugăciunea după a Doua Venire

Cuvinte simple din Sfântul Munte (20) – Născătoarea de Dumnezeu – Ajutor în rugăciune

Cuvinte simple din Sfântul Munte (21) – Despre condiţiile practicării rugăciunii minţii

Cuvinte simple din Sfântul Munte (22) – Învăţătura Sfântului Ignatie Briancianinov despre Rugăciunea lui Iisus