La întrebarea ce este pocăința, într-una din scrisorile sale, Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus că pocăința înseamnă „a aprinde foc în jurul tău”. Că precum cel cuprins de flăcări caută scăpare, așa și sufletul, dacă va vedea că toată lumea arde în jurul său, va alerga la Dumnezeu. Am găsit aceeași comparație și la Macarie Egipteanul: Dintr-o casă cuprinsă de foc ‒ zice Sfântul ‒ cel care vrea să se salveze fuge gol, în timp ce acela care vrea să-și mai salveze ceva din bunurile pe care le iubește piere în flăcări, odată cu acestea... Pentru un câștig neînsemnat, se prăpădește prin propria-i voință, din cauza întârzierii, a amânării. Acest foc l-a aprins Apostolul Pavel în ascultătorii săi din Roma. Dacă ne vom uita bine, vom vedea că Apostolul nu a lăsat nici o „crăpătură” prin care ascultătorul să poată fugi de Hristos. Acesta nu mai poate da nici tradiționala replică: „Ia mai lasă-mă în pace, să-mi trăiesc viața așa cum vreau!”, pentru că Pavel i-a vorbit mai înainte și i-a demonstrat că toate nenorocirile i se întâmplă tocmai din cauza asta.

(Ierodiacon Savatie Baștovoi, În căutarea aproapelui pierdut, Editura Marineasa, Timișoara, 2002, pp. 91-92)