Pocăinţa nu trebuie confundată cu remuşcarea, nu înseamnă să-ţi pară foarte rău de ceea ce nu a mers bine în trecut. Pocăinţa este o atitudine activă, pozitivă, care constă în a te îndrepta în direcţia potrivită.

Acest lucru este exprimat foarte limpede în pilda celor doi fii (Matei 21, 28) care primesc porunca de la tatăl să meargă să-i lucreze via. Unul a zis: „Mă duc”, dar nu s-a dus. Celălalt a zis: „Nu mă duc”, dar pe urmă s-a ruşinat şi s-a dus la muncă.

Aceasta a fost pocăinţă adevărată şi nu ar trebui să ne lăsăm vreodată amăgiţi de gândul că a deplânge trecutul este un act de pocăinţă. Face parte din ea, desigur, dar pocăinţa rămâne nereală şi stearpă atâta timp cât nu ne-a determinat să facem voia Tatălui. Avem tendinţa de a crede că ar trebui să nască emoţii plăcute şi adesea ne mulţumim cu emoţii, în loc de schimbări reale, profunde.

(Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade. Buchet de texte duhovnicești pentru lectura zilnică, traducere de Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, 2014, p. 53)