Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre și a desăvârșirii. Ca și semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinct al creștinului, ea sintetizând esența credinței noastre, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei.

Jertfa se află la temelia vieții, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca și lumânarea, omul se poate și el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfa curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însotim rugăciunile noastre pentru cei vii ca și pentru cei morți de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.

Lumina este semn al prezenței lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în același timp și o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea este iubitor de lumină, a ales calea luminii nu pe cea întunericului, a ales și iubește faptele ce se săvârșesc la lumină nu pe cele care se fac pe ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină și se leapadă de stăpânitorul întunericului și de lucrurile ce se fac la întuneric.

Este foarte important de semnalat că omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune. El nu aprinde lumânarea atunci când săvârșește lucruri de care se rușinează, lucruri îndoielnice, lucruri lumești.

(Ghidul practic al creștinului ortodox, Editura Bizantină, 1997, p. 8)