Pe cel smerit niciodată nu-l urăște vreun om, nici nu-l rănește cu vorba, nici nu-l disprețuiește. Ci fiindcă Îl iubește pe Stăpânul lui, el este iubit de toți. Iubește pe toți, și toți îl iubesc pe el. Toți îl doresc și în tot locul unde se duce îl primesc ca pe un înger al luminii, și-i dau cinstire. Înțeleptul și învățătorul, de-ar vorbi, sunt siliți să tacă în fața celui smerit. Că lui îi dau rândul să vorbească. Ochii tuturor stau țintă la gura lui, așteptând să grăiască vreun cuvânt. Și toți așteaptă cuvântul lui, ca pe al lui Dumnezeu. Vorba lui este la fel de scurtă ca a sofiștilor, care-și pun la încercare gândurile lor. Cuvintele lui sunt mai dulci auzului celor înțelepți decât fagurul de miere pentru gâtlej.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 98-99)