Încă de la primii creștini, ortodoxul stă în picioare la liturghie: conform acestui obicei, el este pelerin, drumeț pe calea mântuirii, nu-și lasă trupul leneș în comoditatea la care acesta îl trage. Ortodoxul stă înaintea Creatorului, Domnul și Judecătorul său: el este ca un acuzat, pentru că știe că greșelile sale sunt nemăsurat de mari. Dar Hristos l-a îndreptat; de aceea stă drept în picioare: împreună cu Cel Ce S-a ridicat din morți stă drept. La prima vedere, stă la Liturghie pasiv, dar, din când în când, se închină, cade în genunchi, uneori cu fruntea la pământ. Își îngrijește „țarina inimii sale”, de acolo se roagă, împreună cu întreaga adunare.

(Tito Colliander, Credința și trăirea ortodoxiei, traducere de Părintele Dan Bădulescu, Editura Scara, București, 2002, p. 34)