În fiece noapte de Paşti şi pe tot parcursul celor patruzeci de zile ce urmează, cântăm Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând... Și totuşi, ce vedem în realitate? Moartea e slobodă şi o întâlnim pe toate drumurile, oamenii mor ca şi înainte. De parcă am afirma ceva ce ştim că e neadevărat! 

Dar să păstrăm în minte că există două aspecte ale morţii. Moartea fizică şi moartea înţeleasă ca o despărţire de Dumnezeu, ca o pogorâre în şeol, locul unde nu este Dumnezeu, locul definitivei şi radicalei Lui absenţe. Fără îndoială, acest al doilea aspect al morţii este cel mai crud şi înfricoşător. Când ne uităm la icoana lui Hristos „Surparea iadului” sau când mărturisim acest moment suprem în Crezul apostolic, suntem puşi faţă în faţă cu ceva foarte real. Domnul a trăit atât primul aspect al morţii, cât şi pe al doilea. El a ales să împărtăşească dimpreună cu noi toate consecinţele răului, inclusiv despărţirea finală de Dumnezeu: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46). 

Dar El Se pogoară în locul unde pogoară cei ce L-au pierdut pe Dumnezeu, aducând cu Sine toată plinătatea prezenţei dumnezeieşti. Prin urmare, nu mai există loc rămas fără Dumnezeu. Şi aceasta ne ajută să înţelegem condiţia în care ne aflăm de la moartea şi Învierea lui Hristos. Suntem încă supuşi unei morţi vremelnice, pe care Sfântul Apostol Pavel o aseamănă cu o adormire (I Corinteni 15, 6). Dar moartea nu mai reprezintă teroarea omenirii, procesul final al dezintegrării, al descompunerii şi al despărţirii de Dumnezeu. În sensul acesta, moartea este zădărnicită prin moarte. Încă de pe acum – oricât de în facere şi nedefinit –, suntem moştenitori ai vieţii veşnice.

(Mitropolitul Antonie al Surojului, Viața, boala, moartea, Editura Sfântul Siluan, 2010, pp. 152-154)