Mi-aduc aminte de o scrisoare a Sfântului Teofan Zăvo­râtul, în care spune că ar trebui să asimi­lăm sentimentele şi gândurile conţinute în rugăciunile sfinţilor. Fiecare rugăciune a unui Sfânt ne vorbeşte despre felul în care şi-L reprezenta el pe Dumnezeu, ce legă­tură a avut cu El, în ce relaţie a fost cu Dumnezeu şi cu propria sa conştiinţă, ce loc i-a fost rânduit în sânul lumii create. Toate acestea pot fi însuşite de către ori­cine mulţumită rugăciunilor. Ele pot de­veni puţin câte puţin chiar rugăciunile tale. Numai că atunci când le pronunţi, trebuie să incluzi în ele propria-ţi trăire a întâlnirii tale cu Dumnezeu, conştientiza­rea propriei tale persoane şi a situaţiei tale din această lume creată.

Lucrurile se prezintă mai mult sau mai puţin în felul următor: împrumutând rugăciunile lor, ale sfinţilor, ne găsim în situaţia unui om care ascultă muzica unor mari compozitori. El îşi împropriază din această muzică ceea ce poate el primi, adică anumite corzi ale sufletului său încep să vibreze, reacţionînd la com­plexitatea unei muzici date. Pe măsură ce va asculta, sufletul lui se va rafina, se va sensibiliza, aşa încât va ajunge într-o bună zi să nu mai aibă nevoie de muzică, pentru că va putea trece de la sunet la tăcere sau pentru că va începe să vibreze la rezonanţa sunetelor pe care le-a ascul­tat cândva. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că folosirea rugăciunilor sfinţilor ne îngăduie să trecem nu de la un cuvânt la altul, ci de la un sentiment la altul. O singură privire aruncată asupra cuvin­telor este suficientă pentru a naşte în tine aceste sentimente şi a-ţi îngădui în conti­nuare să te adresezi lui Dumnezeu prin propriile-ţi cuvinte, dar sprijinindu-te pe aceste sentimente adânci, sincere, auten­tice, pe care Sfântul ţi le-a inspirat.

Mi se întâmplă să pun aceasta în practică atunci când, de exemplu, ne găsim în timpul Postului Mare şi orga­nizăm o zi de reculegere duhovnicească.

La începutul zilei ţin o cuvântare, urmată de o oră de tăcere, după care ţin o a doua cuvântare, urmată de un alt răstimp de tăcere, la sfârşitul căruia urmează mărturisirea de obşte. Pentru a începe această mărturisire de obşte, citesc un fragment din „Canonul de pocăinţă”, apoi, sprijinindu-mă pe această lectură, improvizez înaintea lui Dumnezeu propria mea mărturi­sire. Trecem apoi la următoarele cuvinte din „Canon”.

Cred că la fel se poate face atunci când te rogi la căpătâiul unui muribund sau al unui bolnav. Îi citeşti câteva rân­duri sau câteva cuvinte; acestea nasc în tine un sentiment viu, pe care îl poţi adapta la situaţia celui care agonizează sau care suferă, pentru că ele te-au mişcat în profunzime. O zicală orientală spune că, atunci când cineva trage cu arcul, nu-şi va ajunge ţinta dacă săgeata nu-i va stră­punge în acelaşi timp şi lui inima. Acest cuvânt cred că e foarte adevărat. Dacă aceste cuvinte pe care le rosteşti nu-ţi stră­pung inima, bineînţeles că nu vor mişca pe nimeni. Acest lucru se referă atât la predică, la citirea rugăciunilor, la mărturi­sire, cât şi la orice relaţie umană normală.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina-Nera, 2010, pp. 55-58)