„Pocăiți-vă” este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului și, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispășirea nedreptăților făcute față de semenii noștri, ci și o schimbare din temelie a vieții noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăință adevărată, cuvântul sfânt nu rodește în sufletele noastre.

De ce oare se trâmbițează așa mult această poruncă aspră a pocăinței? Și care este folosul pocăinței? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăință, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului și numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ți cunoaște păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău și a lua hotărâre pentru o viață nouă. E lupta de o viață întreagă, dusă împotriva morții și a păcatului și pentru viața adevărată. Cu viața adevărată, duhovnicească, nu poți zice niciodată că ești gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe așternutul slavei deșarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinții s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeiești și totuși nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morții de ucenicii săi ce dorință are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăință”. Căci „mai de folos este omului să-și vadă păcatele sale și să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.

Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoștința voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc și să ne ținem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce amenință viața noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolțile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 98-99)